- FAUSTO BRIZZI -
plajă, rachete şi mingi, bikini, găleţi de apă în cap, sandviciuri cu mozzarella şi roşii. Cincizeci de metri de plajă
stâncoasă aglomerată ca un hipermarket în ziua lichidărilor de stoc.
Lorenzo se uită la mine şi exclamă:
— E splendidă această plajă necontaminată, bravo, tata!
Conceptul de ironie îi e cât se poate de clar de acum. Mă
pufneşte râsul.
Găsim un colţişor printre stânci, în care să ne lăsăm prosoapele şi rucsacurile.
— Dar nu ni le fură? întreabă Lorenzo.
— Suntem cu ochii pe ele… Hai să facem o baie.
Îmi scot tricoul şi îi spun să mă urmeze. El ezită. După
care vine şi el.
Eu alerg în apă şi mă arunc. Lorenzo face doar câţiva paşi şi rămâne ancorat acolo unde apa îi ajunge până la mijloc.
Contactul cu nisipul de sub picioare are un efect liniştitor pentru el, e ca plăpumioara lui Linus.
Mă duc la el.
— Vrei să faci pluta? Te ţin eu.
Acceptă şi se lasă ridicat la suprafaţa apei. O mână sub cap, cealaltă sub şolduri.
— Respiră adânc. Corpul uman e ca o bucată de lemn.
Pluteşte. Nu poate merge la fund.
— Nici dacă înghiţi douăzeci de litri de apă?
— Ce legătură are? Dacă înghiţi, sigur că te duci la fund.
Dar tu, când te scufunzi, ţii gura închisă şi aşa nu înghiţi nimic.
Lorenzo se destinde. Închide ochii şi se lasă legănat de valuri. Îl ţin, făcând foarte puţin efort, graţie principiului lui Arhimede. Apoi, încetul cu încetul îl împing în sus tot mai puţin. Şi îl las liber. Nu-şi dă seama. Stau lângă el să-l ocrotesc. Linia lui de plutire e perfectă, până când deschide ochii şi vede că nu-l ţin. Dă din mâini disperat şi încearcă să
atingă fundul apei, dar curentul ne-a purtat câţiva metri mai în larg şi nu mai ajunge cu picioarele jos.
299
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Tati, mă înec!
— Stai liniştit… nu te îneci, sunt la doi metri de el şi asta îl linişteşte. Încearcă să mişti picioarele ca şi când ai fi pe bicicletă.
El face exact ce-i spun. Dar mişcarea dezordonată a mâinilor nu-i asigură un echilibru bun.
— Gata, tată! Ajută-mă!
— Cu cât eşti mai relaxat, cu atât reuşeşti să te ţii la suprafaţă. Hai, picioarele ca pe bicicletă, iar cu braţele împinge suprafaţa apei, ca şi cum ai încerca să-ţi faci un loc de trecere prin apă.
Bicicletă, braţe… Deja e mai bine.
— Acum, hai la mal! Nu mai pot.
— Ba poţi! Hai, dedesubt ca bicicleta, deasupra mişti braţele amândouă, ca o broscuţă.
În cele din urmă, capătă un ritm bun. Se relaxează.
Pluteşte.
— Vezi că poţi?
Zâmbeşte, uluit că a reuşit.
Picioare, braţe, picioare, braţe.
Lorenzo a învăţat să înoate. Pentru diferitele stiluri de înot, o să fie timp.
