această permanentă întipărire, să poată intra în competiţie?
În engleză, această relaţie prenatală se numeşte bounding, iar medicii sfătuiesc mămicile să-şi hrănească puiul ce se va 305
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
naşte cu aer curat, hrană sănătoasă, muzică clasică, artă şi sentimente frumoase.
Îmi privesc în continuare de departe tripleta, de parcă aş fi un voyeur autorizat. Paola s-a oprit la o tarabă unde se vând plăcinte de Recco, probabil plăcinta cu brânză cea mai bună
din lume şi în acelaşi timp cea mai letală, după opinia naturopatei mele. Îmi face semn de departe dacă vreau şi eu.
Dau din cap că da. Lorenzo îi spune ceva Evei care râde. Îmi dau seama brusc că eu, de fapt, privesc acum viitorul. Ochii mei sunt o perfectă maşină a timpului care îmi permite timp de câteva minute să am o viziune a familiei mele fără mine.
Fără mine.
Parcă ar fi titlul unui cântec tâmpit.
Mă apropii de tarabă, făcând un zoom natural pe chipul soţiei mele, care îmi oferă o bucată de plăcintă caldă. Muşc din ea, savurând-o. Brânza topită dinăuntru îmi curge pe faţă şi pe tricou. Această mică gustare îmi dăruieşte timpul necesar pentru a reflecta şi a evalua situaţia.
Există ceva ce aş vrea să fac în cele zece zile de călătorie ce-mi rămân?
Nu ştiu. Copiii se distrează, dar simt că nu am avut încă
ideea potrivită pentru a o recuceri pe Paola. Şi întrucât ideile, când te gândeşti prea mult, nu îţi vin niciodată, încerc să nu-mi mai bat capul.
Paola zice ceva, dar n-o aud. Repetă.
— E totul în ordine? îi răspund prompt:
— Sigur, iubito. Mergem la acvariu?
Urletele de bucurie ale Evei îmi dau de înţeles că
propunerea e acceptată.
306
- FAUSTO BRIZZI -
— 9
— Astăzi completăm etapa „exploratorii mărilor” din călătoria noastră şi mergem în sanctuarul cetaceelor.
— Ce adică? O biserică dedicată balenelor?
Eva mă priveşte fix de jos în sus, în timp ce ne plimbăm de mână. E încă entuziasmată după vizita de ieri de la acvariu.
Are dreptate, în fond denumirea asta e destul de echivocă.
— Nu, e o zonă din Marea Liguriei în care trăiesc delfini, balene, caşaloţi şi ţestoase marine.
— Vreau şi eu o ţestoasă acasă! Ca aia pe care am văzut-o ieri.
— Nu putem să o scoatem din mare. E o ţestoasă marină.
— Dar au scos-o deja din mare. Stă într-un acvariu.
Raţionamentul ei e fără cusur, ca întotdeauna. Eu şi foarte tânăra mea însoţitoare suntem în misiunea de a cumpăra croasante pentru toţi. Nu sunt ca acelea pe care le face socrul meu, dar o să ne mulţumim cu ce o fi. Micul dejun de ieri de la hotel era aşa de deprimant, încât ne-a mobilizat să
pornim la o vânătoare de bunătăţi prin împrejurimi.
Peste două ore, ne urcăm la bordul unei mici ambarcaţiuni, care face serviciul de whale watching. Suntem cu toţii cam treizeci de persoane.
Lorenzo e mai atent la modul de funcţionare a vasului decât la întâlnirea iminentă cu cele mai mari cetacee din Marea Mediterană. Paola este neobişnuit de destinsă. În zilele astea, mă simt ca un tour operator care se străduieşte să-şi distreze zilnic clienţii cu iniţiative originale. Astăzi, e clar pentru toţi, excursia pe mare este dedicată pasiunii Evei pentru natură şi animale.
Primii care vin în vizită sunt delfinii. Fac piruete, în timp ce urmăresc barca noastră ca nişte atleţi de la Cirque du Soleil, care execută un număr exersat mulţi ani de-a rândul.
Totul e aşa frumos că pare ar fi trucat.
307
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Mă coc de atâta soare şi salinitate, dar azi nu simt nicio oboseală. Fac eforturi să respir în ritm lent şi relaxat, în timp ce fiică-mea strigă de bucurie, alergând de-a lungul parapetului vasului. Inspir şi dau afară, inspir şi dau afară.
Ascult cât de gâjâită îmi este răsuflarea când îmi umflă
plămânii vătămaţi. Pare un şuierat. Nu pare, chiar e un şuierat.
