Plânge şi ea.
— O mai ţineai minte? mă întreabă ea schiţând un surâs.
— Da, sigur…
Dar nu e adevărat. Ca toţi bărbaţii uit lucrurile fundamentale.
Paola se apropie. Mă îmbrăţişează.
Îi adulmec gâtul. Miroase a acasă.
O îmbrăţişare fără sfârşit.
Dacă nu e chiar o iertare, mai lipseşte foarte puţin.
Trec două ore şi îl sun pe Umberto. În timp ce o adulmecam pe Paola, mi-a venit o idee greu de realizat, dar minunată.
— Ciao, prietene. La mulţi ani! Ţi-am scris un sms.
— L-am citit, îţi mulţumesc.
— Cum merge?
— Totul în regulă, suntem la mare…
— Şi cum e vremea? E soare?
— Lasă astea. Taci o secundă şi ascultă. Trebuie să-mi faci o mare favoare… Jur că e ultima.
311
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Îi încredinţez o misiune aproape imposibilă, de dus la bun sfârşit în mai puţin de o săptămână. Dar îl cunosc bine pe dragul meu Athos, ştiu că se va descurca.
312
- FAUSTO BRIZZI -
— 7
În zori marea Liguriei are mereu un chef nebun să stea de poveşti. O privesc de la fereastra micului nostru hotel de două stele din Arma di Taggia şi îi ascult istorisirile, în timp ce, în spatele meu, Paola şi copiii sunt încă pe deplin cufundaţi în somn.
Vântul îmi răvăşeşte părul, deja uşor încărunţit, şi îmi şopteşte la ureche incredibilele aventuri ale unui corsar otoman care a existat cu adevărat, Turghud Ali, cunoscut prin părţile astea sub numele de Dragut. Îmi amintesc bine povestea, mi-a spus-o bunicul când aveam vârsta lui Lorenzo. Îmi aduc aminte şi cum era îmbrăcat bunicul în seara aceea, unde şedea, ce gătise bunica. Îmi amintesc totul, pe neaşteptate. E bizar cum o amintire iese la suprafaţă fără preaviz, ca o casetă VHS uitată într-un colţ
prăfuit al bibliotecii, dar care păstrează înregistrate toate informaţiile fundamentale legate de fiecare clipă trăită. Poate că asta se întâmplă doar pentru momentele frumoase, în timp ce clipele urâte se demagnetizează iute şi zboară ca praful ridicat de un vârtej de aer. Printre momentele frumoase ale vieţii mele, pe primele locuri în clasament se află poveştile pe care mi le spunea bunicul şi ziua în care a început marea mea pasiune pentru romanele de aventuri.
Era o duminică. Bunicii mei pe care îi port în suflet îmi dăruiseră, fără niciun motiv sau sărbătoare specială, un exemplar de lux al Comorii din insulă. Îmi amintesc şi acum coperta verde ca de smarald, cu un desen înfăţişându-l pe Jim pitit în spatele unui butoi din localul său, pentru a nu fi văzut de nemilosul Silver. Era o carte cartonată, cu pagini grele, pline de ilustraţii colorate, pe care am devorat-o chiar în acea după-amiază. Este unicul roman pe care l-am luat cu mine în această călătorie. Chiar dacă ştiu că nu-l voi citi. Din acea duminică de acum atâţia ani, poveştile cu piraţi, corsari şi navigatori aventurieri au devenit lecturile mele preferate.
313
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Îmi plac toate tipurile de piraţi, şi cei inventaţi de pana unui scriitor şi cei adevăraţi, de la comunistul Sandokan, la aristocraticul Corsar Negru, la grosolanul Căpitan Hook, la deja citatul Long John Silver cel hain şi până la cei necunoscuţi şi uitaţi. Romanele cu piraţi au mirosul sărat al mării, al nesupunerii, al vacanţelor de vară, un cocktail îmbătător pentru copiii de orice vârstă. Dacă la capătul acestei vieţi întrerupte ar trebui să mă reîncarnez, cer favoarea de a mă naşte cu cinci sute de ani în urmă şi de a mă dedica trup şi suflet pirateriei. Dar fiţi cu băgare de seamă, că voi fi crâncen, mincinos şi răzbunător, exact aşa ca viteazul Dragut, pe care îl înmormântasem de vreo treizeci de ani în mintea mea. Printre atâţia piraţi ai tărâmurilor exotice care bântuiau Mările Malaysiei sau Caraibilor, mârşavul otoman îşi alesese ca teritoriu de vânătoare chiar aceste ţărmuri italiene. Pentru o clipă, în faţa ochilor mei, marea uşor încreţită de la Arma di Taggia se umple de galioane, brigantine şi goelete. Dacă închid ochii aud chiar şi ecourile îndepărtate ale bubuiturilor de tun şi zgomotul sacadat al cârligelor de abordaj când se agaţă de corabia ce urmează a fi asaltată.
Mă întorc. Paola e încă în pat, copiii sunt cuibăriţi într-un pat adăugat şi pe canapea şi n-au auzit tunurile.
Pare o vacanţă. Şi poate chiar e.
Mă cuibăresc şi eu lângă soţia mea. O îmbrăţişez şi o adulmec. Trebuie să fac plinul.
Ziua începe, câteva ore mai târziu, cu o vizită la turnurile de veghe de la Civezza, construite de oamenii locului cu o jumătate de mileniu în urmă, tocmai pentru a ţine piept piratului Dragut. Profit de acest prilej şi îmi încep povestea.
Lorenzo şi Eva, el în mod ciudat foarte potolit, ea în mod ciudat interesată de poveştile cu bătălii, s-au aşezat într-un crenel al zidului fortificat şi mă ascultă cu respiraţia întretăiată. Paola e câţiva paşi mai încolo, face poze şi poate trage şi ea cu urechea.
314
- FAUSTO BRIZZI -
— Corsarul Dragut era cel mai teribil pirat care a bântuit vreodată mările italiene.
— Ce nume e ăsta Dragut? mă întrerupe imediat Lorenzo.
— Un nume otoman. Adică turc. Venise în Italia în căutarea unor cetăţi şi corăbii pe care să le prade.
— Şi le-a găsit? întreabă, mereu precisă, Eva.
— Da. Cetăţile şi insulele pe care le-a trecut prin foc şi sabie există şi astăzi: Olbia, Portoferraio, Rapallo, Vieste şi chiar şi Insula Elba. Lui Dragut îi plăceau mult mările italiene, mâncărurile italiene şi femeile italiene. Şi a şi avut într-adevăr mai bine de zece soţii.
