Zgomotul este asurzitor, dar rămânem toţi patru întinşi să-l ascultăm ca pe un concert de muzică simfonică. Când ploaia încetează, ieşim să vedem ce pagube s-au produs.
Cortul a rezistat la apă, tocmai datorită canalului de scurgere pe care îl săpasem cu copiii, ba chiar şi 320
- FAUSTO BRIZZI -
bucătărioara noastră de campanie, bine protejată de o pânză
impermeabilă, a rămas intactă.
— Ce aventură! exclamă Eva.
Mă întorc spre ea şi îi surâd. Le cer tuturor să intre în poză în faţa cortului şi fixez polaroidul pe declanşare automată. Apoi alerg şi eu lângă ei şi mă căznesc să
zâmbesc.
Clic!
În acea clipă nu ştiam, dar era ultima noastră fotografie cu toţii împreună.
321
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 5
Pentru mine, atracţia numărul unu în parcul de distracţii Gardaland se cheamă Space Vertigo. Este un turn de patruzeci de metri, de pe care cabina intră în picaj cu o viteză supersonică, dar se opreşte cu foarte puţin înainte de impactul cu solul. De pe fiecare latură se pot îmbarca maximum patru persoane. Noi.
Stăm la coadă împreună cu un grup mai mare de tineri austrieci, veniţi în vacanţă pe malul lacului Garda. Mă cert cu angajatul de la intrare pentru că Eva nu e destul de înaltă
şi din motive de siguranţă nu i se dă voie să urce în acel dispozitiv. O lăsăm în grija dragonului Pătrunjel, mascota parcului, în care e ascuns un băiat cu un evident accent calabrez.
Lorenzo, Paola şi cu mine ne nimerim la bordul aparatului cu o liceana din Bergamo, extrem de speriată, care cine ştie din ce motive misterioase s-a urcat într-un montagne russe atât de abrupt. Tot timpul cât urcăm plânge, zbiară, se căinează. Iar noi râdem euforici. Sus, sus, sus, sus… Nu privesc în jos, ci în sus. Cerul mi se pare mai aproape. Cine ştie de ce lumea de dincolo a paradisului a fost asociată cu cerul. Eu aş prefera ca marea să fie rezidenţa mea post-mortem.
Dintr-odată, maşinuţa noastră începe să se prăbuşească, inima mi se urcă în gât şi simt ca un şoc electric de-a lungul spinării. Sunt patru secunde ce mi se par lungi cât nişte luni. Ajungem din nou jos şi râdem ca nebunii, târâţi în isteria dintr-un parc de distracţii. Îi facem un semn lui Pătrunjel care o distrează pe Eva şi ne aşezăm imediat la coadă ca să mai urcăm o dată. E obligatoriu un bis. În timp ce urcăm, de data asta în compania unui japonez taciturn, tuşesc tot timpul. Poate pe anunţul de la intrare ar trebui să
scrie: „Interzis copiilor sub 1,20 m, bolnavilor de inimă şi celor ce urmează să moară”. Mă doare stomacul, simt o apăsare pe piept ca şi când, făcând exerciţii cu halterele, 322
- FAUSTO BRIZZI -
bara mi-ar fi strivit toracele. Am o senzaţie de vomă şi simt cum inima îmi bate ca un metronom care a luat-o razna.
Coborârea din maşinuţă e ca o eliberare. Mă dau jos, mă
depărtez de Paola şi de copii, spunând că m-am înecat cu ceva. Îi fac un semn soţiei mele să nu se îngrijoreze. Mă
întind pe pajişte cu burta în sus, în mijlocul unui rond de flori. Şi respir lent, încercând să-mi liniştesc bătăile inimii, cum se face în yoga.
Doar un cretin merge la Gardaland cu patru zile înainte de sfârşit. Dar eu iubesc ideea de parc de distracţii. Dacă ar fi să aleg paradisul meu personal, eu n-aş alege cerul, de fapt nici măcar marea, ci aş alege Gardaland, aş alege Ţara Distracţiilor.
Mă întorc la Paola după un sfert de oră. S-au aşezat întrun fast-food să mănânce cheeseburger şi cartofi prăjiţi.
— Cum eşti? mă întreabă soţia mea, îngrijorată.
— Mai bine. Aproape bine, şi le zâmbesc copiilor.
Nu trebuie niciodată să uit să surâd.
Eva îmi rupe o bucată de sandvici. Nu-mi trebuie. Nu mi-e foame. Mi-e foarte sete în schimb şi dau pe gât o sticlă cu apă. Ştiu prea bine că e un semn prost când dispare foamea de la întâlnirile fixe ale unei zile normale.
Un semn foarte prost.
Mă ridic de la masă şi îi conving pe toţi să mergem pe galionul piraţilor. Fredonez chiar şi cântecelul din Comoara din insulă: „Cincisprezece bărbaţi, cincisprezece bărbaţi pe coşciugul mortului!”
Cuvântul „mort” revine adesea în viaţa mea în aceste ultime luni, cam la fel de des ca şi „iubirea” în cântece. Dar nu o fac dinadins, credeţi-mă.
Nici măcar n-am ajuns până la galion, că îmi dau seama că respir greu, capul mi se învârte, sunt pe punctul de a mă
prăbuşi la pământ. Mă aşez pe o bancă şi îi spun Paolei să
meargă ea cu copiii.
— Eu am vizitat galionul de mii de ori…
323
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Rămân acolo, printre glasurile de copii, miros de vată de zahăr, cântecele vesele şi urlete îndepărtate de groază
