împletită cu bucurie. Las pleoapele să mi se închidă uşor.
Nimănui nu-i pasă de mine. Un bătrân de patruzeci de ani, părăsit pe o bancă în Ţara Distracţiilor, fără nici măcar un porumbel care să-i ţină de urât.
324
- FAUSTO BRIZZI -
— 4
Ultima oară când am mai fost prin părţile astea eram în clasa a şasea, într-una din excursiile cu şcoala. Destinaţia principală era Milano, dar profesorul nostru de educaţie tehnică ne-a obligat să facem şi un ocol spre Bergamo. Pe vremea aceea eram îndrăgostit lulea de una, Letizia Calamai, o roşcată deja foarte bine dezvoltată şi peltică, protagonista unuia dintre momentele cele mai triste din viaţa mea. După
ce i-am făcut curte cu tenacitate şi încrâncenare timp de trei ani, în clasele de gimnaziu, fără să obţin de altfel nici măcar un pupic cast pe obrăjor, printr-un joc binevoitor al destinului, m-am trezit cu ea în aceeaşi clasă la liceu. În prima zi de şcoală, după ce descopăr fericita coincidenţă, alerg către ea, pe când aştepta în curte să se sune de intrare.
„Ciao!” exclam triumfător. „Ştii că suntem în aceeaşi clasă?”
Iar ea îmi răspunde: „Ah, bine. Pe mine mă cheamă
Letizia. Pe tine?” Pe tine?
Rămân încremenit, ca şi cum m-ar fi ciuruit. Nu mă
recunoscuse! Pentru ea eram un oarecare nou coleg de şcoală. După trei ani de zile, în care o curtasem, se pare că
mult prea timid, să descopăr că nu observase prezenţa mea.
Eram ca omul invizibil.
Nici nu am mai făcut vreo referire la anii petrecuţi împreună în aceeaşi clasă la gimnaziu şi nici că i-am mai făcut curte. Nu mă merita. Am fost logodit o lună cu una Antonella Nicinuimaistiunumeledefamilie şi am avut, la şcoală, o toamnă foarte pupăcioasă.
După vreo douăzeci de ani, am întâlnit-o din nou, întâmplător, pe Letizia cea roşcată. Împingea un cărucior cu un bebeluş, şi mai avea un copil şi în braţe şi, pe deasupra, şi plasa de cumpărături. Dospise ca aluatul şi avea cam cu treizeci de kilograme în plus, ceea ce era valabil şi pentru mine.
325
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Privirile ni s-au încrucişat o clipă la casa supermarketului.
Cred că nu m-a recunoscut nici de data aceasta.
Ajungem la Imbersago, pe malul râului Adda, când soarele e sus pe cer. Suntem patru castane prăjite într-o tingire sub formă de automobil. Nici aerul condiţionat nu prea mai face faţă.
Coborâm şi ne îndreptăm spre chei.
Luăm bilete şi ne urcăm pe bacul care face trecerea de la Imbersago la Villa d’Adda. Este unicul bac fără motor din lume. Cele două maluri ale apei sunt legate de un cablu de oţel, de care este prinsă, printr-un cârlig, ambarcaţiunea. E
de ajuns un singur barcagiu care să o dirijeze de pe un mal pe celălalt. Genial.
În cazul ăsta nu există niciun dubiu legat de numele inventatorului, căci ingeniosul mijloc de transport se numeşte „bacul lui Leonardo”. Deşi a fost de mai multe ori modernizat, îşi păstrează nealterat izul de alt veac ce îi atrage mult pe copii. Le spun povestea acestei invenţii.
— Leonardo era îndrăgostit de o prinţesă pe nume Isabella.
Ea trăia într-un castel nu foarte departe de casa în care locuia tânărul inventator. Cei doi s-au văzut o singură dată
şi a fost dragoste la prima vedere. Dar tatăl Isabellei o făgăduise mireasă pentru fiul prietenului său, regele, şi deci bietul Leonardo nu a mai avut cum să o mai întâlnească. Dar a născocit o metodă de a rămâne totuşi în contact cu ea. A întins pe furiş un fir de culoare închisă de pe acoperişul casei sale până la fereastra camerei prinţesei. De jos, nimeni nu îl putea vedea, era total invizibil. Prin intermediul acelui fir reuşea să-i trimită prinţesei, când era noapte afară, scrisori de dragoste şi desene, pentru a încerca s-o cucerească. Dar într-o nefericită zi, tatăl ei a descoperit firul şi s-a dus să-l ameninţe cu moartea pe curajosul amorez.
Leonardo a trebuit să se lase păgubaş, iar povestea lui de dragoste nu a avut un sfârşit fericit. Însă după câţiva ani şi-a 326
- FAUSTO BRIZZI -
amintit de ideea cu firul şi a aplicat-o unei ambarcaţiuni de traversare.
— Şi de ce nu au construit un pod? întreabă Eva cea mereu atentă la amănunte.
— Poate că ar fi fost mai scump, sau poate că malurile nu le-ar fi ţinut bine temeliile.
— Sau nu ştii tu, conchide micuţa.
— Dar asta nu e tot. După mulţi ani, Leonardo, în onoarea iubitei sale Isabella, a pictat tabloul său cel mai cunoscut: Monna Isa.
De data asta, Lorenzo e cel care intervine:
— Dar nu se cheamă Monna Isa, ci Monna Lisa.
— Asta din cauza unei greşeli de tipar a celui dintâi istoric de artă care a vorbit într-o carte despre ea.
Sunt prea puţin convinşi de explicaţia mea, dar se prefac că îi dau crezare. Îi zoresc cu alte lucruri, ca să nu aibă timp să reflecteze.
— Dar ştiţi cine a inventat tiparul?
