Mă întorc şi spectacolul din faţa mea e de necrezut: o uriaşă balenă înoată paralel cu nava noastră, împroşcând apă ca într-un ţâşnet de gheizer. Sunt doar eu pe partea asta a ambarcaţiunii, toţi ceilalţi au alergat pe cea opusă ca să
vadă spectacolul pitoresc al delfinilor. Aş vrea să scot din rucsăcel polaroidul, dar sunt ca hipnotizat. Uriaşul mamifer se uită la mine. Ochiul său mastodontic mă fixează cu insistenţă. Îi zâmbesc. Nu înţelege. Pare că ar vrea să-mi spună ceva. Ne studiem unul pe altul, pe fundalul chiotelor provocate de acrobaţiile delfinilor. Pluteşte alături de vas fără
vreun efort vizibil. Îi pot auzi în mod distinct răsuflarea. E o clipă de pace infinită.
Timp de câteva secunde, mă ispiteşte ideea de a mă
arunca în apă alături de ea şi de a dispărea în acel ultramarin pentru totdeauna. Ar fi probabil un sfârşit mai elegant. Sunt pe punctul de a pune un picior pe bară şi de a sări parapetul, când vine în fugă Eva, care a zărit-o prima pe însoţitoarea noastră:
— Balena! Pe partea asta!
Cu toţii se reped pe celălalt flanc al ambarcaţiunii, făcând-o să se dezechilibreze în mod periculos. Adio pace infinită.
Cetaceul pe dată se cufundă sfios, ataşând parcă
spectacolului cuvântul „sfârşit”. Tot restul dimineţii nu mai întâlnim niciun alt locuitor al mării. Ne întoarcem în port când ora prânzului trecuse deja de ceva timp. Eva e fericită: a numărat doisprezece delfini, patru pescăruşi şi o balenă.
Eu mă simt mai calm, ca şi cum cetaceul mi-ar fi transmis puţin din seninătatea sa zen.
308
- FAUSTO BRIZZI -
— 8
Mic dejun pe malul mării. Paola dezleagă din „Săptămâna enigmistică” eu citesc ştirile despre viitoarele transferuri de fotbalişti ale unui campionat pe care nu-l voi vedea, Eva şi Lorenzo s-au aventurat în construirea unui castel de nisip exagerat de mare, pe care cu greu vor reuşi să-l termine până
mâine în zori. Părem una dintre multele familii în vacanţă.
Nu ne mai trebuie decât o bărcuţă pneumatică şi o saltea în formă de crocodil. Astăzi e ziua mea. Am decis să mi-o serbez la prânz, la cel mai bun restaurant din zonă. Îmi imaginam puţin altfel vârsta de patruzeci de ani. Mă ridic din şezlong şi las ziarul.
— Lorenzo! Eva! Ne jucăm împreună ceva?
Nu trebuie să le spun de două ori.
Un concurs cu bile.
Mai întâi construim pista. Eva se aşază pe nisip, iar Lorenzo şi cu mine o târâm aşa încât cu picioruşele să
traseze şanţul. Nu va fi o pistă oarecare, ci va fi cel mai incredibil circuit pentru bile din toată istoria omenirii, având curbe parabolice, tuneluri, şanţuri şi capcane.
— Să vă spun regulamentul. Sunt trei ture de calificare când se numără de câte ori atingi bila într-un circuit. Cine s-a folosit de cele mai puţine bobârnace îşi adjudecă dreptul de a porni din pole position şi va trage primul. După care facem cinci ture la întrecere, în care fiecare are dreptul la câte un bobârnac.
Scot bilele dintr-un săculeţ. Le-am păstrat cu străşnicie, sunt aceleaşi din copilărie, zgâriate şi uzate, purtând pe ele fotografiile îngălbenite ale cicliştilor: Baronchelli, Moser şi Saronni. Chiar şi numai simplele lor nume, de-a dreptul mitice, îmi amintesc de căţărările pătimaşe din Turul Italiei, tricourile galbene şi roz asudate, sticlele cu apă aruncate pe bordura drumului, pe care publicul entuziast se bătea să le ridice. Întrecerea între noi, cicliştii de pe plajă, începe la miezul zilei, sub un soare, pentru care îţi trebuie o cremă cu 309
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
protecţie cu factor cincizeci. Eu sunt un campion, ca în toate jocurile pe bază de bobârnac, dar joc încet, ca să le permit copiilor să mă întreacă. La sfârşit, câştigă Lorenzo, a doua e Eva, al treilea sunt eu. Când mergem la masă, la restaurantul de pe ţărm, suntem năduşiţi şi bucuroşi. Cer şi obţin dreptul de a-mi lua iute revanşa.
La încheierea mesei soseşte şi tortul cu două lumânări deasupra: un patru şi un zero. Le sting repede şi mă prefac că sunt fericit, în timp ce restul familiei aplaudă şi-mi cântă
Mulţi ani trăiască!
După ce ne întoarcem în cameră, în timp ce Paola face un duş, cotrobăi prin valiza ei ca să găsesc un încărcător pentru telefon, căci al meu parcă s-a evaporat.
Sub un teanc de cămăşi şi o pereche de pantofi nu găsesc încărcătorul. Găsesc o scrisoare. O pagină îngălbenită, cu nişte pete de umezeală, smulsă dintr-un caiet dictando. O
scrisesem eu Paolei. Cu doisprezece ani în urmă. Poate e ultima scrisoare pe care am scris-o, înainte de a fi târât şi eu în dictatura aridă şi trivială a e-mailurilor.
Ies pe balcon şi o recitesc. Nu-mi aminteam aproape nimic.
Iubita mea,
mai e puţin. Mâine ne căsătorim. Să nu întârzii, mereu îmi este milă de mirii care aşteaptă în faţa bisericii şi trebuie să suporte nelipsita replică a prietenului jovial: „După mine, s-a răzgândit!” Mâine voi fi emoţionat, poate obosit, şi nu voi apuca să-ţi spun tot ceea ce aş vrea, aşa că îţi scriu. Faptul că te-am cunoscut şi (sper) că îmi devii soţie este cel mai mare cadou pe care mi l-a făcut viaţa. Alaltăieri m-a sunat un tip simpatic de la biroul Destine şi mi-a povestit câteva fragmente din viaţa noastră viitoare. Vom avea patru copii (şi eu i-am spus că sunt cam mulţi, dar Destinul face cum vrea el); în fiecare an vom merge cincisprezece zile cu tatăl tău şi mama ta la Fregene (ne-am învoit să fie cel puţin o săptămână); într-o bună zi, fiica noastră cea mare ne va spune că e însărcinată cu bărbatul pe care îl iubeşte şi noi vom plânge de fericire; când vom avea şaizeci de ani şi copiii 310
- FAUSTO BRIZZI -
noştri vor fi plecaţi de lângă noi, vom vinde tot şi ne vom muta pe o barcă cu pânze, ca să facem în fine împreună
ocolul lumii, aşa cum ţi-am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt; în cele din urmă, ne vom retrage să trăim într-o casă
pe plajă, aşa spun toţi, dar noi chiar o să facem asta şi vom îmbătrâni unul lângă celălalt, uitându-ne cum apune soarele peste mare şi peste viaţa noastră (astea nu sunt vorbele mele, le-am preluat, dar nu-mi amintesc de la cine), apoi, într-o bună zi, vom adormi îmbrăţişaţi şi nu ne vom mai trezi. Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi. Al tău, Lucio
Împăturesc scrisoarea. Plâng.
Ce ciudat! Am greşit toate previziunile. Nimic din ceea ce am sperat nu se va înfăptui.
Îmi dau seama abia acum că Paola e în spatele meu.
