— Asta e problema întregii Italii, Lorenzo. Infracţiunile care nu par grave. Nimeni nu şi-ar omorî vecinul pentru că dă
prea tare televizorul, dar poate că vecinul nu a plătit abonamentul la televizor, sau poate se uită la un film descărcat de pe internet. Tu câte filme downloadezi?
— Foarte multe. Da’ doar desene animate. De ce? E o infracţiune?
— Şi încă foarte gravă. Se numeşte furt. E ca şi când ai fura dintr-un supermarket.
— La supermarket, dacă fur, sună toate la ieşire. Acasă
însă nu mă vede nimeni.
— Răspuns corect. Iată de ce toţi descarcă de pe internet şi puţini fură din magazine. Pentru că nimeni nu îi vede. Ştii după ce se cunoaşte un om dacă e cinstit sau dacă e un delincvent? Se cunoaşte după cum se comportă când nimeni nu-l vede. Să nu uiţi asta.
Sunt mândru de neplanificata mea lecţie de educaţie civică. Văd abia acum că Paola s-a trezit şi a ascultat totul.
Abia aştepta să intervină.
— De exemplu tata, când nu-l vede nimeni, se duce la frigider şi dă iama în parmezan.
— S-o fi întâmplat o dată… mă apăr eu.
— Şi când eraţi mici, vă fura şi din borcanele cu păpică
pentru bebeluşi.
— Erau bune…
— Şi biscuiţii voştri ce mergeau cu laptele din biberon.
— Excepţionali. Chiar dacă, tehnic vorbind, nu era chiar furt, pentru că eu îi cumpărasem.
303
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Dar erau pentru mine, precizează Lorenzo.
— Gustam din ei ca să văd dacă sunt buni, pentru că sunt un tată protector.
— Gustai din ei pentru că eşti pofticios şi mâncău, zice nevastă-mea.
— Cum mâncău? Luam cel mult unu sau doi.
— Unu sau doi? Aveai o cutie secretă ascunsă printre ciorapii curaţi.
— Ţi-ai dat tu seama de asta?
— Păi cine crezi că îţi spăla şosetele? Sfântul Duh?
Aş vrea ca acest dialog să continue la nesfârşit. Printre lucrurile cele mai frumoase ale vieţii se numără şi ciorovăielile în familie. Acelea care emană intimitate şi afecţiune. Autostrada Aurelia continuă să alunece sub noi, ca o bandă transportatoare, iar eu sunt un şofer fericit.
304
- FAUSTO BRIZZI -
— 10
Mă uit la Paola şi la copii cum se plimbă, cu zece paşi înaintea mea, pe străduţele înguste şi înclinate ale Genovei.
Între ei este o legătură specială şi de neatins de cineva din afară. De mai mulţi ani, mi-e clar că eu sunt în afara jocului, acceptat, poate chiar iubit, dar exclus de la acel cordon ombilical magic ce nu se rupe niciodată între mamă şi copiii ei. Deja toate textele despre psihologia infantilă, inclusiv cele pe care le găseşti prin revistele estivale, ne explică faptul că
în timpul sarcinii mama îşi hrăneşte fătul nu numai în sens gastronomic, ci şi spiritual, creând o eternă şi afectuoasă
afinitate cu puiul ei. Sufletele lor îşi împart nouă luni de viaţă cu inimile sincronizate şi la bucurii, şi la dureri. Sunt două făpturi care trăiesc împreună şi-şi transmit emoţii, amintiri şi visuri.
Ştiţi cine a intuit primul această relaţie prenatală?
Nu e greu.
Leonardo da Vinci.
Marele artist se amuza să se ocupe şi de psihologia maternităţii, iar în Caietele sale scrie:
…şi un singur suflet stăpâneşte aceste două trupuri, iar dorinţele, fricile şi durerile sunt comune şi acelei mici făpturi, precum şi tuturor celorlalte organe în care e viaţă; şi de aici se naşte faptul că lucrurile dorite de mamă sunt adesea gravate în membrele fiului, pe care le-a ţinut în sinea sa mama la vremea acelei dorinţe, iar o temere suferită
sluţeşte şi pe mamă, şi pe copil; aşadar, conchid că un acelaşi suflet stăpâneşte cele două trupuri şi un acelaşi lucru hrăneşte cele două trupuri.
Cum poate un tată, ajuns nouă luni mai târziu după
