depărtare.

Ieri mi-am văzut bunicii. Şi ei au cerut să aibă opt ani. Ce minunată coincidenţă! I-am recunoscut imediat după

352

- FAUSTO BRIZZI -

fotografiile pe care le găsisem în casă. Ne-am strâns în braţe îndelung şi apoi ne-am jucat împreună întreaga zi, ceea ce aici durează cam cât o săptămână din ale voastre. La „cine-fură-steagul” bunicul e foarte priceput, în schimb, pe mine nu mă bate mine la de-a v-aţi ascunselea. E totul aşa cum visam să fie: mi-am regăsit bunicii şi sunt din nou copil.

În schimb, părinţii mei atât de grijulii şi mai ales atât de dispăruţi se pare că încă n-au ajuns aici, am verificat în banca de date oficială a lumii de dincolo. Fiţi cu ochii în patru, se găsesc încă pe Pământ şi fac numai boacăne.

Pe lista persoanelor pe care vreau să le întâlnesc, în afară

de cei dragi ai mei, se află evident şi un toscan cu formaţie enciclopedică, pe care am dorit întotdeauna să-l cunosc.

Leonardo da Vinci este un băiat de vreo treisprezece ani, antipatic şi atoateştiutor, care a deschis o prăvălioară de reparaţii, aşa cum are şi calul Horace Horsecollar, prietenul lui Mickey Mouse. Am încercat să vorbesc cu el, ca să am o confirmare a bizarei mele teorii, dar, ca toţi copiii de treisprezece ani, nu are nicio stimă şi nicio consideraţie pentru copiii de opt. M-a alungat ca pe o muscă sâcâitoare.

Din fericire, am o veşnicie la dispoziţie ca să încerc să mă

împrietenesc cu el.

Astăzi, Armata Brancaleone are de disputat partida cea mai importantă din scurta sa istorie: finala jocurilor din play-off, pentru a-şi putea asigura accesul în ligă la nivel de provincie. Eu sunt acolo cu inima.

Tribunele piscinei noastre sunt arhipline, sunt vreo sută

de spectatori, părinţi şi suporteri. În spatele băncii de pe care Giacomo zbiară la ei cât îl ţin puterile, stau aşezaţi Paola, Lorenzo, Eva, Umberto şi, pentru a doua oară în viaţa lui, Corrado. Trebuie că e un efect colateral al funeraliilor mele, care au avut loc alaltăieri.

Adversarii noştri sunt înotătorii de temut de la Santos Montesacro, antrenaţi de unul cât un dulap pentru toate cele patru anotimpuri, care se făleşte că a jucat trei meciuri în 353

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

echipa naţională în anii 70. Nu cred că e adevărat, fapt e că

dulapul îşi antrenează echipa ca pe un batalion din marina militară. În sezonul obişnuit, ne-au bătut şi în tur şi în retur.

Scorul în total era 17 la 3. Suntem morţi.

Au patru sau cinci sute de kilograme de muşchi mai mult decât noi. Săpunel şi Martino par nişte hobbiţi rahitici în comparaţie cu adversarii lor.

Primul sfert de partidă rezistăm eroic: 2–2. Marchează de două ori Martino, e tare băiatul ăsta. Cei de la Santos sunt mult mai ghinionişti, lovesc stâlpul şi de două ori transversala porţii, dar aceste lucruri fac parte din surprizele jocului.

În al doilea sfert ne prăbuşim clar: scorul total e 7 la 5.

Partida e interesantă, multe goluri, multe emoţii, dar părem deja împăcaţi cu gândul şi obosiţi.

Hai, băieţi, hai!

Cel de-al treilea sfert e momentul revanşei noastre.

Câştigăm cu 2 la 1 şi ajungem în total la 8 la 7. Un singur gol ne desparte de adversarii noştri.

Îl văd pe Giacomo cum le vorbeşte războinicilor mei de nepotolit, strânşi în jurul băncii antrenorului. Îmi dau seama, după cum stau agăţaţi de marginea piscinei, că sunt deja rupţi de oboseală.

Nu vă lăsaţi, hai, vă rog!

Ultimul sfert începe bine. O curajoasă lovitură cu boltă a lui Martino intră elegant sub bara porţii adverse. 8 la 8!

Hai că putem!

Dar iluzia durează doar câteva minute. Marchează de două

ori la rând atacantul lor, un mamut de şaptezeci de kilograme şi ne strică toată bucuria. 10–8. Avem din nou cu două goluri mai puţin.

Deja în piscină nu se mai aude nimic, publicul urlă şi aplaudă. Micul meu grup de suporteri intră într-un delir al încurajărilor, sunt cei mai zgomotoşi şi scandează numele celui mai bun atacant: Mar-ti-no! Mar-ti-no!

354

- FAUSTO BRIZZI -

La numai un minut până la final, chiar Martino este cel care interceptează un balon în defensivă, pleacă în contraatac şi marchează un gol, umilindu-l pe portarul adversarilor săi. Avem un dezavantaj de un singur gol şi mai sunt cincizeci de secunde până la fluierul final. Încă mai putem egala pentru a ajunge în prelungiri.

Cincizeci de secunde suntem cu toţii în apnee pentru această luptă.

Adversarii noştri sunt în atac, interceptăm mingea, răsturnăm direcţia frontului, încercăm să tragem rapid în poartă, dar e apărată. Contraatac, mamutul despică apa ca un speedboat şi se îndreaptă spre poarta în care stă Săpunel.

Portarul nostru îi iese înainte, ca o bicicletă în faţa unui TIR.

Marele mamifer prevăzut cu trompă din rasa extinsă nu se aştepta, ezită, trage cu putere o lovitură strivită, dar Săpunel interceptează. Caută mingea, o înhaţă cu fermitate. Mai sunt doar cinci secunde. Echipa se pregătea de defensivă, dar întoarce linia atacului. Săpunel urlă ca un condotier:

— Cu toţii în atac!

Chiar el este cel care duce mingea înainte. Coechipierii îl urmează cu ultimele lor forţe. Este asaltul final, întoarcem balonul şi încercăm o aruncare bună. Responsabilitatea e toată pe umerii lui Martino. Trage de la cinci metri o minge ca un glonţ la suprafaţa apei. De neoprit. De către portar.

Dar nu şi de către stâlpul porţii. Suporterii noştri strigă un

„Nuuu!” de dezamăgire, ceilalţi aplaudă şi se îmbrăţişează de parcă ar fi câştigat mondialul.

Arbitrul fluieră sfârşitul.

Am luptat şi am pierdut. E bine. Sunt mândru de ei.

Băieţii mei au încercat tot ce se poate până la ultima secundă, fără să predea armele.

Publicul se ridică. Cu toţii se îndreaptă spre ieşire, inclusiv Paola, care îi îmbrăţişează pe copii. Înainte de a ieşi pe uşă, se opreşte şi se întoarce.

Abia acum observă un copil de opt ani care se uită la ea, aşezat în tribuna cea mai îndepărtată.

355