— Nimeni nu ştie. Acolo nimereşti numai întâmplător. Am recunoscut imediat intrarea frumos luminată, ca aceea de la parcul de distracţii. Înăuntru erau mii de copii şi un singur domn în vârstă, Fitil.
— Şi de ce mai stătea acolo?
Eva a devenit curioasă.
— Pentru că afară nu mai avea prieteni. Pinocchio se mutase cine ştie unde, iar el a găsit de lucru ca paznic în Ţara Distracţiilor.
— Şi cum de v-aţi împrietenit? întreabă micuţa.
— E o istorie lungă.
— V-o povestesc eu, intervine pe neaşteptate Paola.
— O ştii? spun în cor copiii noştri.
— Sigur că o ştiu. Eram şi eu acolo. Dar pe vremea aceea nu-l ştiam pe tata. Eram şi eu în trecere în Ţara Distracţiilor.
Sunt mut de uimire. Poveştile-ştafetă sunt specialitatea casei. Eu şi Paola am povestit din acestea cu zecile copiilor noştri ca să adoarmă, dar astăzi era cu totul neaşteptat.
Aproape un miracol.
Paola îşi continuă vorba.
— Eram în vacanţă cu părinţii mei, la ţară. Aveam cam zece ani şi mă jucam cu un zmeu. Tot alergând după el, mă
trezesc că m-am rătăcit prin pădure. Soarele era la asfinţit.
Eu înhaţ ştafeta şi continui.
— Chiar atunci am ajuns şi eu în Ţara Distracţiilor, iar Fitil nu mi-a permis să intru, pentru că numele meu nu se regăsea printre cele ale invitaţilor. Eram nepoftit. I-am spus că m-am rătăcit în timp ce făceam ture cu bicicleta, dar nu m-a crezut.
290
- FAUSTO BRIZZI -
— În aceeaşi clipă ajung şi eu şi mă prefac că tati e fratele meu. Şi că sunt foarte îngrijorată pentru el, deoarece este cam într-o ureche.
— La început, Fitil e cam sceptic, dar apoi ne dă crezare, începem să-i fim simpatici şi ne invită la masă. O cină
nemaipomenită pe bază de ciocolată, vată de zahăr şi bomboane, toate nişte bunătăţi fără de seamăn, făcute de un cofetar grozav care lucra acolo.
— După masa de seară ne duce într-un tur al Ţării Distracţiilor cu caleaşca trasă de şoricei, cumpărată la mâna a doua de Zâna Albastră. Peste tot erau căluşei, cinematografe, teatre, distracţii câte şi mai câte. Şi mii de copii ca noi. Un adevărat paradis.
— Ne jucăm până în zori, în timp ce Fitil a adormit pe capra caleştii. A doua zi, ne mărturiseşte că, pentru binele nostru, ar fi bine s-o ştergem de acolo cât mai repede. A doua zi în Ţara Distracţiilor este fatală.
— Pentru că te transformi în măgăruş? întreabă Lorenzo.
— Sigur, răspunde Paola, nu e o simplă poveste cum credeam. Şi, ca să ne convingă, ne arată grajdurile în care sunt închişi toţi copiii transformaţi în măgari.
— În ziua aceea plecăm de acolo împreună şi ne întoarcem acasă. Toţi erau foarte îngrijoraţi. În următoarele luni, m-am dus adesea să-l văd pe Fitil şi am petrecut împreună multe seri frumoase cu râsete şi glume.
— Eu, din păcate, nu m-am mai întors pentru că bunicul vostru nu prea voia. După mine, era invidios pe cofetarul de acolo, că era mai bun decât el.
— După câţiva ani, Fitil a împlinit o sută de ani şi s-a pensionat. Iar eu am crescut şi n-am mai fost în stare să
găsesc drumul spre Ţara Distracţiilor.
— Păcat, comentează Eva.
— Aşa-i, zic eu. Din fericire însă, după mulţi ani am regăsit-o pe mama.
Caut ochii Paolei şi îi întâlnesc doar pentru o clipă.
Povestea-ştafetă a distrat-o şi pe ea. Dar nu şi pe copiii mei, 291
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
uşor dezamăgiţi de o poveste care nu are printre personaje măcar un zmeu, un căpcăun sau un cavaler misterios.
Lorenzo este cel care pune parafa pe verdictul nemilos.
— Dacă povestea asta e adevărată, atunci e foarte tristă.
Dacă aţi inventat-o acum, nu e chiar o culme, puteţi şi mai mult.
Paola şi cu mine în fine ne privim. Ne pufneşte râsul. Mă
lansez într-o îmbrăţişare, dar ea o evită şi se prinde că sunt foarte atent la ea.
