— Dansăm noi doi?
— Dar eu nu ştiu să dansez, tati.
Adevărul este că printre multele lucruri pe care ştie să le facă micuţa mea cea înţeleaptă nu se numără şi dansul. Dar i-ar prinde foarte bine un accent de nebunie şi de pierdere a controlului ce sunt intrinseci dansului.
— Las’ că te învăţ eu, mă hazardez, ca şi cum as fi Nureev, şi nu ursul Baloo.
Suntem singura pereche în care se înregistrează o diferenţă de şaizeci de centimetri între cei doi dansatori. Nu trecem neobservaţi. Îmi dau seama că, aici în sat, concursul este luat foarte în serios. La sfârşitul fiecărui dans, juriul pune note, în urma unui scurt şi tainic conclav.
La început, Eva se mişcă după capul ei. Improvizăm un timid twist. La doi paşi de noi, Sabino apare în pereche cu 281
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
fiica lui, dar pare mai degrabă static şi stângaci în mişcări.
Oricum, nu avem nicio posibilitate de a câştiga, acest lucru mi-e imediat foarte clar. Mă uit împrejur, sunt şi nişte perechi ce par ieşite din filmul Dirty Dancing.
Când vine rândul mazurcii, sunt deja jenant de năduşit.
Paola se învârte printre tarabe şi ne aruncă doar când şi când câte o privire. Lorenzo ne ignoră fără probleme, absorbit deja într-o întrecere care pe care la biliard.
După zece minute, Eva şi cu mine părăsim piaţeta, în sens metaforic, vreau să spun. Cunoaşteţi acea stare de transă în care intraţi, de exemplu, în timpul lecturii unei cărţi? Tocmai citiţi ultimul roman de Ken Follett pe malul mării, când deodată simţiţi cum plonjaţi în paginile lui şi vă aflaţi cu adevărat în Anglia Evului Mediu, până când ceva vă readuce brusc la realitate. Despre acest tip de transă vorbesc. După
alte zece minute, eu şi fetiţa mea dansăm singuri, ne aflăm pe piscul unui munte, în jurul nostru, numai zăpadă şi tăcere. Dansăm dezlănţuiţi, fără să simţim oboseala şi aproape fără să respirăm. O stare de euforie, pe care n-am mai simţit-o de mult şi pe care cred că fiica mea nu a cunoscut-o deloc până acum. N-am văzut-o niciodată aşa de fericită ca în timpul rock’n’roll-ului, când o fac să alunece printre braţele mele, amintindu-mi eu mişcările de pe la vechile ceaiuri din timpul liceului. E uşoară şi acesta e un mare avantaj. Continuăm să dansăm, fără să ne mai pese de lumea ce ne înconjoară. Suntem doar noi doi. Eu şi micuţa şi impetuoasa mea prinţesă.
Înainte de colapsul meu cardiocirculator, mă salvează o voce la megafon:
— Stop dans! Peste cinci minute urmează premierea.
Mă prăbuşesc pe o bancă lângă partenera mea.
— Am fost buni, tati?
— Foarte buni.
— Crezi că o să câştigăm?
282
- FAUSTO BRIZZI -
— Nu cred, nu prea îi scot ei câştigători pe străini, spun eu prudent, bănuind eu că ne vom situa pe un loc nu tocmai excepţional.
Vin către noi şi Paola şi Lorenzo. Descopăr că ne-au ţinut pumnii la ultimele dansuri. Soţia mea ne întinde două felii de pepene răcoritor. O iubesc şi pentru acest lucru.
Cu faţa cufundată în miezul cel roşu al pepenelui ascultăm cum juriul proclamă perechea învingătoare. Cel ce vorbeşte este chiar primarul, primit cu o suită de aplauze şi fluierături vesele.
— Cu 128 puncte câştigă perechea formată din Sabino şi Gabriella Antinori.
Au câştigat Sabino şi fiica lui. Şi întrucât soţul doamnei este unul dintre organizatori, bănuiala de blat în stil italian este cât se poate de legitimă. Cei doi sărbătoresc de parcă ar fi câştigat Oscarul.
— Iată şi tabela cu clasamentul general, conchide preşedintele juriului.
Eva aleargă iute să se uite. Nu am putere să merg şi eu cu ea. Se întoarce după treizeci de secunde cu urechile pleoştite.
— Suntem ultimii, îmi comunică.
— Au făcut precis nişte matrapazlâcuri, comentez eu. Data viitoare, ne antrenăm şi va merge mult mai bine. Mai vrei o felie de pepene?
Îmi răspunde bucuroasă că da, uitând pe loc de rezultatul nostru atât de prost din concurs. O iau de mână şi alergăm către taraba cu fructe, sub ochii îngrijoraţi ai Paolei.
— Dar acuma trage-ţi sufletul.
Nu o aud şi mai comand două felii uriaşe de pepene. Sunt un tătic foarte satisfăcut. Azi, Eva a învăţat să se lase purtată de val şi să piardă. Două lucruri care îi vor prinde bine în viaţă. Încerc să descifrez în trăsăturile ei cum va arăta ca femeie. O femeie foarte frumoasă, care va suci minţile tuturor bărbaţilor care vor avea şansa să o întâlnească. Păcat că nu o voi vedea îmbrăcată în rochie de 283
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
mireasă. Şi că nu o voi duce la altar. Era o datorie care îmi revenea.
O lacrimă îmi curge pe obraz.
— Plângi, tati?
— Nu, o liniştesc eu, e doar sudoare.
Apoi îi întind felia uriaşă de pepene. Şi îi zâmbesc.
284
