Mă întorc în cameră şi mă întind pe pat. Scot din buzunar ultima poză făcută cu polaroidul. Noi patru fericiţi.

O pun jos, iau telefonul şi caut „Acasă”.

Or fi ajuns?

Nu sun.

Îl sun pe Umberto.

— Bună, Lucione! îmi răspunde cu o jovialitate falsă. Am vorbit cu ei chiar acum. Sunt acasă. Totul în ordine. Tu ce faci?

E întrebarea pe care speram să nu o pună.

Îi cer să o schimbe cu alta. Peste asta sar.

— Cum e vremea la Lugano? mă întreabă.

Nu-i nimic. Solicit o a treia întrebare.

Şi, în fine, şi puţină originalitate.

— Am deschis scrisoarea. Nu am rezistat. Mă ierţi?

Ştiam.

Îi răspund un „da” emoţionat, apoi rămânem în tăcere câteva minute. Nu mai rămăsesem în tăcere la telefon până

atunci. Nu aşa îndelungat. Nimeni nu stă în tăcere la telefon.

O tăcere asurzitoare, ce conţine toate cuvintele pe care nu ni 345

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

le spuseserăm. Un joc al tăcerii versiunea pentru adulţi. El e cel ce pierde jocul însă.

— Nu-ţi face griji pentru nimic… Mă ocup eu de ei, prietene.

Şi asta o ştiam.

Reuşesc doar să şoptesc un „Mulţumesc”.

Apoi, înainte ca acest apel să se complice şi mai rău, îi cer un ultim lucru:

— Salută-l pe Aramis.

Şi închid. Rămân acolo, cu telefonul în mână.

Ştiu că Umberto face acelaşi lucru.

La ora şapte refuz masa care se anunţa de mare clasă.

Pastele sunt prea fleşcăite, pieptul de pui prea uscat şi cartofii ca de gumă. Dar accept cu dragă inimă o injecţie cu analgezic. Cer o doză dublă de morfină. Vreau să traversez o noapte liniştită, să visez şi să mă trezesc în mare formă.

Mâine e 14 iulie. O zi importantă.

346

- FAUSTO BRIZZI -

0

Am adus cu mine haine elegante. Morţii sunt mereu eleganţi, chiar dacă în timpul vieţii au fost nişte zdrenţăroşi pe care îi vezi mai tot timpul în maiou şi papuci.

Când le scot din valiză, mi se pare că e totuşi o idee proastă. Nu pot să mor îmbrăcat în costum şi cravată.

Le înlocuiesc cu un trening al echipei de polo. Mi se potriveşte mai bine.

Îl îmbrac şi evit oglinda. Tusea în dimineaţa asta nu-mi dă

pace, iar obrajii sunt mai supţi decât de obicei. De când mi-am luat rămas-bun de la Paola, e ca şi când trupul meu a încetat să mai lupte; mă simt ca un maratonist care se încovoaie la un metru după linia de sosire şi se prăbuşeşte în genunchi. Respir cu greutate şi durerea din abdomen e ca o săgeată otrăvită a indienilor sioux.

Deschid fereastra. Afară parcul este liniştit. E chiar şi un soare timid care a venit să mă salute.

Din spatele meu apare Ralph Malph, ţinând tava cu micul dejun. Două felii de pâine prăjită demoralizate, gem în cutiuţă, o cafea răcită, un pliculeţ de zahăr şi un suc de portocale de la reduceri într-un pahar de plastic. În fond, de ce să iroseşti mâncare bună pe unul încovoiat după linia de sosire?

— Mulţumesc, prefer să nu mănânc nimic.

— Bine. Programarea e pentru ora douăsprezece, mă

anunţă conştiincios infirmierul.

— Voi fi punctual.

— Vreţi să vin eu să vă chem sau ne vedem direct la etajul trei?

— Vin singur, mulţumesc. Pot să merg să fac o plimbare în parc?

— Sigur. Dacă aveţi nevoie de ceva, chemaţi-mă.

Iese şi rămân singur cu gândurile mele. La ora asta, Paola o fi în bucătărie şi le pregăteşte micul dejun copiilor. Un mic dejun foarte diferit.

347

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Parcul nu e urât. E poate unicul lucru decent din acest lagăr elveţian.

Intenţia mea de a mă plimba se confruntă imediat cu apariţia durerilor. Reuşesc cu greu să fac o tură, ajung la pajiştea de lângă lac şi mă întind pe iarbă cu faţa în sus.