- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 14
Aşa cum ştiţi deja, Pinocchio este a doua carte preferată a mea. Autorul este cel mai mare autor al unei unice cărţi, Carlo Lorenzini, zis Collodi. Povestea păpuşii de lemn a măturat tot restul abundentei sale producţii literare.
Scenariul TV al lui Luigi Comencini este cel care a contribuit cu siguranţă la declanşarea pasiunii mele pentru acest personaj. Cred că majoritatea celor de vârsta mea, dacă
ar trebui să povestească istoria lui Pinocchio, ar pleca de la cea din film, care e diferită faţă de cea din carte. Să ne amintim că Pinocchio devine copil în primul episod, în timp ce în carte abia pe ultima pagină. Chiar şi acum, dacă mă
gândesc la Geppetto, îl văd pe Nino Manfredi, dacă mă
gândesc la Cotoi şi la Vulpoi, îi văd pe Franco şi pe Ciccio, pentru mine Zâna Albastră nu poate fi decât Gina Lollobrigida, iar Pinocchio nu poate avea decât chipul atât de toscan şi de impertinent al lui Andrea Balestri.
Iată de ce o etapă fundamentală a călătoriei noastre este Parcul lui Pinocchio din Toscana. Nu e un parc tematic, supertehnologizat cu montagne russe şi filme în 3D, şi tocmai acesta este farmecul său. E un spaţiu al secolului al XIX-lea, în care chiar că se respiră aerul celei mai cunoscute poveşti din lume. Restaurantul se numeşte La Racul Roşu şi e plin de sculpturi şi opere de artă ce ilustrează momente şi personaje din poveste. Mă simt acasă: ştiu totul despre Pinocchio.
— Ştiţi, copii, că de fapt Pinocchio nu e o păpuşă de tip burattino, ci o marionetă? Păpuşile sunt acelea în care îţi vâri mâna ca să le faci să se mişte, în timp ce marionetele sunt cele care au fire şi sunt manevrate de sus, exact ca Pinocchio. Greşeala apare chiar din textul lui Collodi, care de-a lungul întregii poveşti îl numeşte burattino.
— Deci Collodi era un măgar neştiutor? e întrebarea neobrăzată a Evei.
288
- FAUSTO BRIZZI -
— Nu, însă induce cititorii în eroare. De pildă, monstrului care îl înghite pe Pinocchio îi spune rechin, pentru ca mai apoi să îl descrie ca pe o balenă. Şi adevărul e că în Pinocchio de Walt Disney e prezentat ca o balenă.
— Mie nu-mi place Pinocchio, mie îmi place Peter Pan, spune Lorenzo, care încă trăieşte emoţia spectacolului de sfârşit de an.
— Nu sunt prea deosebiţi între ei, argumentez eu, amândoi sunt nişte copii care nu vor să crească. Erau şi prieteni.
— Dar dacă sunt personaje inventate, cum de sunt prieteni? întreabă micuţa mea.
— Nu ştie nimeni, dar s-au întâlnit în Ţara Distracţiilor.
— Nu există Ţara Distracţiilor! exclamă Lorenzo.
— Cum să nu existe! Am fost şi eu acolo. Şi acolo l-am cunoscut pe Romeo.
— Şi cine e Romeo?
Şi Paola începe să fie prinsă de povestea mea încâlcită. O
constantă a acestei călătorii este faptul că o văd mereu retrasă.
— Romeo e prietenul lui Pinocchio pe care cu toţii îl cunoaştem sub porecla de Fitil.
— Tu l-ai cunoscut pe Fitil? întreabă Eva, uimită.
— Mai mult chiar, eram prieteni.
— Pinocchio e o scriere de la sfârşitul secolului al XIX-lea, tu câţi ani ai, tată?
Lorenzo încearcă să distrugă orice poezie printr-o întrebare.
— L-am cunoscut prin anii 70, eu eram copil, iar el avea aproape o sută de ani.
— Erai prieten cu un bătrân?
Eva e înmărmurită.
— Sigur! Într-o prietenie nu contează vârsta.
— Erai prieten cu un măgar de o sută de ani? insistă
Lorenzo.
Ah, da, uitasem că în poveste Fitil se preface într-un măgăruş.
289
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Era un măgar, într-adevăr, dar după câţiva ani l-au iertat şi s-a făcut copil la loc. Eu l-am cunoscut cu mulţi ani după aceea. Ajunsesem în Ţara Distracţiilor, rătăcindu-mă
cu bicicleta.
— Şi unde e Ţara Distracţiilor?
Lorenzo începe să cedeze.
