Răspunsul, în schimb, mă surprinde: macaroane cu sos de roşii, piept de pui cu cartofi prăjiţi şi o felie de tort Sacher cu frişcă. Probabil vor să mă ucidă prin şoc glicemic.

Ralph Malph pleacă după ce mi-a zâmbit.

Călăul meu personal e amabil. Deja e ceva.

Mut scaunul pe balcon. Mă aşez. Respir.

Îmi scot lentilele de contact de unică folosinţă şi lumea capătă contururi neclare şi amestecate. Copacii şi cerul nu mai sunt separaţi.

Sunt ultimele lentile de contact. Mâine nu am altele de schimb. Nu contează.

Iau punga de hârtie pe care mi-a dat-o Oscar. E foarte unsuroasă, iar conţinutul îmi e familiar. O gogoaşă găurită.

Oscar este deosebit. Nu e un socru.

Mă uit la buna mea amică pudrată cu zahăr.

Parfumată. Ispititoare. Aproape sexy.

Nu sunt adevărate toate acele lucruri urâte care se spun despre ea. Sau, oricum, nu contează.

Prima muşcătură e un adevărat orgasm.

Mestec îndelung. Încet, încet, savurând fiecare clipă.

343

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Simt cristalele de zahăr cum se topesc în cerul gurii.

E veche de aproape două zile şi, fireşte, s-a întărit puţin.

Dar oricum, tot seamănă cu nectarul zeilor.

Încă o muşcătură.

Nu mă gândesc la nimic.

Capul mi-e gol. Un recipient fără conţinut.

Suntem doar noi, eu şi gogoaşa mea cu gaură.

Închid ochii.

Savurez hăul care răsună în cutia mea craniană.

Aud şi marea, aşa cum o auzi când pui scoica la ureche.

Un foşnet îmi atrage atenţia.

Mă întorc.

Deschid ochii.

Pe parapet, la dreapta mea, s-a aşezat o pasăre.

Cel puţin aşa cred. Nu am lentilele de contact.

Îmi apropii faţa ca să o văd mai bine.

E o vrăbiuţă.

Mă fixează cu o anumită curiozitate şi impertinenţă.

O privesc cu atenţie, făcând ochii mici pentru a focaliza mai bine. Ia stai, nu cumva… nu. Nu e obişnuita mea prietenă de la micul dejun. E alta, în mod cert mai tonică şi mai strălucitoare. Păcat. Dacă veţi spune această poveste cuiva, să ziceţi că era aceeaşi vrăbiuţă care venea să mă

viziteze în fiecare dimineaţă la cofetărie. Ca finalul să pară

mai magic.

Rup nişte fărâmiţe din gogoaşă. Întind palma şi vrăbiuţa vine şi mi se aşază pe degetul mare. Ciuguleşte firimiturile de gogoaşă prăjită cu poftă.

Apoi rămâne o clipă ţanţoşă, de parcă m-ar întreba: „Asta-i tot, amice?”

Dar eu nu sunt de înduplecat.

Restul gogoaşei este numai al meu, dragă vrăbiuţă

elveţiană.

Noua mea companioană înţelege pe dată că sunt un dur şi pleacă în zbor, fără măcar să-mi mulţumească. O văd cum planează deasupra copacilor ce împrejmuiesc zona şi cum 344

- FAUSTO BRIZZI -

dispare. Aş vrea să o urmez şi să decolez şi eu din această

liliputană rampă de lansare în care mă aflu.

Mă ridic şi privesc în jos.

De pe un balconaş de la etajul întâi nu e nici măcar tentativă de sinucidere. E doar pură idioţenie.

Îmi termin gogoaşa în picioare, sprijinit de balustradă.

Apoi îmi ling degetele pline de zahăr. Şi sunt în paradis pentru o scurtă şi prea dulce clipă.

Intru din nou în cameră. Mototolesc punga unsuroasă şi caut un coş de gunoi care nu e. Poate la baie. Îl găsesc sub chiuvetă, unde e logic să se găsească. Arunc ghemotocul de hârtie, care ricoşează mai întâi pe margine înainte de a intra în coş.