— Trebuie să comand piesa în service. În cincisprezece zile e ca nouă.
— Cincisprezece zile? Dar noi suntem în plină călătorie.
Nu putem aştepta cincisprezece zile.
— Ce să vă zic? Închiriaţi-vă o maşină adevărată. Aceasta, cu tot respectul, e o rablă.
Mă doare în suflet să aud că i se spune „rablă” maşinii mele. Dar are dreptate: este o rablă.
Îl rog să mă însoţească la Taranto, închiriez un break mult mai dotat şi mă întorc să-mi recuperez familia abandonată în pustiu. Dăm de un graţios hotel cu o privelişte minunată, de data asta ales după o atentă cercetare, pentru a evita surprizele. Îi trimit pe copii la culcare devreme. Am un plan măreţ pentru ziua de mâine.
— Ce adică? mă întreabă Paola.
271
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Aş vrea să închiriez o barcă pneumatică şi să pornim la pescuit.
— Eu nu pot să-mi petrec o zi întreagă în barca pneumatică. Mă apucă răul de mare după primele zece minute.
Nu insist. Ştiu că e adevărat şi nu e o simplă scuză.
— Dacă vrei, nu mergem.
— Nu, du-te liniştit. E călătoria ta. Eu vă aştept aici.
Citesc o carte pe plajă. De atâta vreme n-am mai făcut asta!
„E călătoria ta” e o exprimare cam nefericită. Ce mult, aş
vrea să se transforme iute în „călătoria noastră”. Adorm şi visez că mă găsesc pe vasul căpitanului Ahab, ajutându-l să
captureze balena albă Moby Dick.
272
- FAUSTO BRIZZI -
— 18
Marea pasiune a bunicului meu Michele era pescuitul. În fiecare august, închidea cămăruţa lui de portar şi mergeam la mare. Adesea, dimineaţa mă trezea înainte de a se crăpa de ziuă şi mă ducea în exotica Ostia Lido, luându-mă în bărcuţa lui în larg ca să prindă calmari; aceştia, fiind nişte fiinţe romantice, aleg de regulă momentul răsăritului şi apusului de soare ca să se apropie de ţărm. Uneori pescuiam şi câte un pui de ton sau câte o pălămidă pe care apoi bunica Alfonsina ni le gătea la cină, cu obişnuita ei iscusinţă
gastronomică. Bunicul era un adevărat as al pescuitului cu lanseta şi până şi eu mă descurcam binişor.
Am închiriat toate sculele necesare unui pescar încercat, două undiţe înzestrate complet cu toate tipurile de fir şi de momeală, un unguent cu protecţie solară maximă şi o barcă
gonflabilă cu motor de zece cai putere. Paola vine să ne conducă pe ponton. Cred că îi va face bine o zi singură. Cu toate problemele legate de şcoală, de copii şi de un soţ bolnav şi care a înşelat-o, a fost şi pentru ea o perioadă foarte intensă.
— Mamă, să nu mănânci prea mult la prânz, că diseară o să facem un uriaş grătar de peşte, spune semeţ Lorenzo.
Iar eu şarjez.
— O să ne întoarcem cu atâta peşte, că o să trebuiască să-l vindem la restaurantul hotelului.
Sunt sigur pe mine, nu m-am întors niciodată după o zi de pescuit cu mâinile goale.
Marea Ionică e ca o tipsie. Ne îndepărtăm o milă în larg şi începem să pescuim. Copiii sunt entuziasmaţi. Ascultă ce le spun şi mă bombardează cu mii de întrebări.
— Ce facem dacă muşcă un rechin?
— Cu o momeală de aceste dimensiuni, n-o să muşte cu siguranţă. E mult prea mică. Rechinii sunt aproape orbi, nu o văd.
— Şi dacă muscă o orcă?
273
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Sunt foarte rare în Mediterană. Eu în locul tău aş sta liniştit. Aici, zona toată e plină de toni.
— Dar dacă muşcă un delfin, eu îi dau drumul, conchide Eva.
După două ore, nu a muşcat decât un barbun rătăcit care s-a nimerit pe acolo. Dar nu cedăm, dublăm numărul momelilor şi schimbăm zona. Vedem semnalizatorul de suprafaţă al unui scufundător şi ne ţinem la o distanţă de siguranţă. Când îl văd ieşind la suprafaţă, lângă bărcuţa lui, îi urlu, întrebându-l:
— E peşte în zona asta?
— Doamne, dar cât peşte! Sunt bancuri întregi de toni aici, dedesubt. Un adevărat spectacol.
