Paola e foarte frumoasă. Chiar şi fără rochie de mireasă, pentru mine e tot acea fată emoţionată de acum doisprezece ani.

— Da, vreau.

Don Walter zâmbeşte.

— Atunci vă declar, încă o dată, soţ şi soţie!

Izbucnesc aplauze cum n-am mai auzit. O sărut pe Paola cum nu am mai sărutat-o. Aş vrea să nu se mai sfârşească

niciodată.

Ieşim din biserică printre boabe de orez, râsete şi aplauze.

În braţe îi ţinem pe copii. Încingem o bătaie cu orez basmati în capul lui Aramis, care a şi agăţat-o pe colega cea mai drăguţă a Paolei. Totul este fără cusur. Îi punem jos pe Lorenzo şi pe Eva şi începem partea cea mai solicitantă: saluturile şi pupăturile cu toţi.

Îmbrăţişarea cea mai lungă e cu Umberto. În acea îmbrăţişare este totul. A fost un prieten nemaipomenit.

Îi vâr în buzunar o scrisoare într-un plic.

— Citeşte-o după…

— După ce anume?

El nu a fost niciodată de o agerime ieşită din comun.

— După.

Îmi zâmbeşte cu jumătate de gură.

— Am înţeles…

Când o va deschide, va citi puţine cuvinte. Sper să le înţeleagă.

„Mergi liniştit, prietene. Nu mă supăr.”

Ştiu de o viaţă că e îndrăgostit de Paola, dar şi-a înăbuşit sentimentele din prietenie pentru mine. Îmi dau seama de asta după cum o priveşte, după cum îi surâde. Sentimentele nu au nevoie de cuvinte. Ştiu asta şi gata. Şi mai ştiu că-i va fi aproape la orice greu şi că nu o va părăsi niciodată. Sper că va găsi şi cum s-o facă să se îndrăgostească de el şi să

devină tatăl substitutiv al copiilor mei. Dacă există un bărbat 335

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

potrivit, atunci el este. În fond, e vorba doar de o promovare de la condiţia de „unchi” la cea de tată. Nu-mi doresc altceva.

Nici nu apuc bine să-mi iau rămas-bun, că sunt copleşit de Oscar şi de afecţiunea lui. De data asta, el are ceva pentru mine.

— Uite. E pentru mâine.

Îmi întinde ceva împachetat într-o pungă de hârtie. Nu e nevoie să mă uit înăuntru ca să ştiu ce conţine. Pacheţelul are şi o pată mică de grăsime pe fund.

După-amiaza se scurge voioasă. Umberto a organizat mica petrecere la o gospodărie învecinată, din circuitul agroturistic, unde există şi o piscină. Înot cu Lorenzo care, acum că nu mai are frică de apă, se tot scufundă şi se tot aruncă din acelaşi loc. Parcă am fi o gaşcă veselă în vacanţă.

Dansăm pe vechi hituri ale anilor ’60 într-un spaţiu improvizat din jurul piscinei. Oscar şi Martina sunt dezlănţuiţi, par versiunea obeză a lui John Travolta şi Umei Thurman din Pulp Fiction. Când vine în fine rândul primului dans lent, îmi înşfac partenera şi o strâng bine în braţe. Cine ştie de ce dansurile lente nu mai sunt la modă? Cine nu a dansat vreodată un dans lent nu ştie ce pierde. Domniţa mea de şase ani şi jumătate sper că nu va uita niciodată aceste patru minute petrecute în braţele tatălui său, suspendată la jumătate de metru de pământ, sub ochii surâzători ai mamei, care dansează cu Lorenzo la doi paşi de noi.

La ora şase, puţin înaintea sosirii triumfale a aperitivelor, îmi sună telefonul: e Giacomo, adjunctul meu.

— Lucio… am câştigat semifinala! 9 la 8! Portarul lor s-a împotmolit în ultimul minut.

Urlu de bucurie ca un băieţel. Acum chiar că ziua este desăvârşită.

Aproape desăvârşită.

336

- FAUSTO BRIZZI -

Desăvârşirea adevărată se împlineşte la câteva ore după

aceea. Au plecat cu toţii de la pensiunea agroturistică, Umberto a rezervat camere pentru restul oaspeţilor la un hotel din localitate. Iar pentru noi, două splendide apartamente legate între ele, cu vedere spre munţi. Un loc de vacanţă.

Când copiii au adormit, mă uit la Paola cum se dezbracă

să se bage în pat. A fost o zi minunată şi plină de emoţii, dar foarte obositoare. Adrenalina însă nu mă părăseşte încă.

Dacă mi se face acum testul antidoping, sunt descalificat pe viaţă. Dar nu ar fi o descalificare prea lungă.

Mă apropii de Paola şi îi ating uşor umărul gol. Ea îmi dă

voie.

N-am mai făcut dragoste de aproape cinci luni.

Restul îl las pe seama imaginaţiei voastre. Vă spun doar, ca să vă ajut, că am făcut-o de trei ori (ceea ce nu se mai întâmpla de opt ani), că am râs ca nebunii, că i-am făcut o vânătaie pe şold de la o margine a patului, că m-am lovit la un genunchi într-un colţ al noptierei şi că, din fericire, copiii nu s-au trezit.

Am adormit îmbrăţişaţi, la patru şi jumătate dimineaţa.

Acum ziua este cu adevărat desăvârşită.

337

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 1

Aseară nu am închis bine obloanele şi acum soarele străluceşte puternic în camera noastră. Întredeschid ochii cârpiţi de somn. Paola mai doarme încă, la fel şi copiii, în camera de alături; sunt neobişnuit de tăcuţi. Mă ridic cu oarecare greutate, o durere intermitentă îmi torturează

şoldul. Intermitenţa e pricinuită de respiraţie. Dacă nu respir, mă simt aproape bine. Cu excepţia unei furnicături care dă năvală în tot corpul. O mâncărime interioară

cumplită de care nu pot scăpa prin scărpinare, ceva de parcă