Suntem gata de pornire. E cinci după-amiaza, am aşteptat ca soarele să alunece puţin spre orizont, pentru a evita dogoarea lunii iunie. Dau drumul la motorul care tuşeşte ca şi cum ar suferi de astm, în loc să ragă ca un leu. După care, în fine, plecăm. Clădirea în care e casa mea, îndepărtându-se în oglinda retrovizoare, e ultima imagine pe care o am cu viaţa mea cea care a fost. Într-un film, al cărui titlu nu mi-l amintesc, protagonistul spunea că viaţa nu e altceva decât o colecţie de ultime daţi. Foarte adevărat.
Ultima dată când îl saluţi pe omul de serviciu de la şcoala ta.
Ultima dată când stai de vorbă cu tatăl tău.
Ultima dată când vezi Colosseumul.
Ultima dată când mănânci o smochină abia culeasă din pom.
Ultima dată când te înţeapă un ţânţar.
Ultima dată când faci o baie în mare.
Ultima dată când o săruţi pe femeia pe care o iubeşti.
Înşiruirea este nesfârşită, fiecare dintre noi a şi trăit mii de ultime dăţi fără să ştie. În majoritatea cazurilor, de altfel, nici nu-ţi imaginezi că le trăieşti pentru ultima dată. De fapt, tot farmecul jocului este chiar acest lucru. Să nu ştii. Dacă însă, ca în cazul meu, ştii foarte bine care sunt ultimele dăţi, regulile se schimbă pe neaşteptate. Totul capătă o greutate şi o importanţă diferită. Chiar şi gestul de a bea un suc se încarcă de o notă poetică şi melancolică.
Plecând din Roma, las în urma mea o cantitate uriaşă de ultime daţi. Atât de multe, că încetez să le mai cataloghez.
După multe zile petrecute cu regretul trecutului şi 266
- FAUSTO BRIZZI -
imaginându-mi un viitor care nu va mai fi, e momentul să
mă gândesc la ziua de azi.
Am la mine caietul lui Zoff pe care l-am umplut cu mii de notiţe pentru această călătorie. Am făcut o listă de lucruri despre care aş vrea să le vorbesc lui Lorenzo şi Evei. Şi mai am şi o femeie de recucerit în douăzeci de zile. Nu mai pot să
pierd nici măcar un minut.
O iau pe autostradă şi mă îndrept hotărât către sud. În linii mari, există un program al călătoriei, dar marja de improvizaţie este ridicată. Freamăt ca un copil care pleacă
pentru prima oară fără părinţi.
Pun un CD cu emisiuni TV şi pasagerii mei de până în zece ani se dezlănţuie cântând. Paola priveşte peisajul, încă nu e relaxată. Eu apăs acceleraţia şi nu dau importanţă unui cuţit în abdomen mai puternic decât de obicei.
267
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 20
Sunt convins că hotelul de pe autostradă, puţin mai jos de Salerno, unde am dormit, un hotel de trei stele, care nu e nici de jumătate de stea, este construit lângă locul de întrunire mondială a ţânţarilor. Ne-am petrecut seara sub asediul maleficelor insecte, şi la restaurant, şi în cameră. Am luat o cameră matrimonială cu un supliment de două paturi şi în zece minute arăta ca o tabără din cauza bagajelor şi a războiului împotriva ţânţarilor care, aşa cum se ştie, presupune şi aruncatul cu diverse obiecte contondente.
Destinaţia noastră e Craco, un loc cu totul deosebit, ce se află în Lucania. Un sat fantomă.
Există un singur lucru care e valabil în egală măsură
pentru Lorenzo şi pentru Eva: frica de fantome. Pot să
înfrunte deschis oricâţi zombi, căpcăuni, vrăjitoare sau vampiri, dar se prăbuşesc când e vorba de fantome. Orice cameră întunecată, orice perdea ce flutură, orice uşă care se trânteşte pe neaşteptate ascunde pentru ei prezenţa unui spirit malefic reîntors pe Pământ ca să ne facă rău.
Tocmai pentru a-şi învinge această teamă, am hotărât să-i aduc aici, în această mică aşezare care e nelocuită de prin anii ’60. Sătucul pare suspendat în timp şi a fost de multe ori folosit ca platou de filmare. Intrăm pe strada principală
pustie. E foarte cald şi nu e umbră niciunde. Paola poartă o rochiţă cu flori şi aş vrea s-o îmbrăţişez, dar e la doi paşi în spatele meu. Mi se pare o atitudine cu putere de simbol.
Uneori cred că ea e doar o spectatoare a acestei călătorii şi că
refuză să joace un rol activ. Deocamdată mă mulţumesc şi cu asta. E deja mare lucru că ne găsim aici, cu toţii împreună.
În timp ce ne plimbăm, încep să povestesc legenda sătucului.
— A fost întemeiat de coloniştii greci în veacul al VIII-lea î.Ch. Şi a fost locuit până la jumătatea secolului trecut. De când au plecat ultimii localnici, a rămas părăsit timp de 268
- FAUSTO BRIZZI -
câţiva ani. Au mai rămas doar ţânţarii, vântul şi câte un lătrat în depărtare.
— De ce ai zis timp de câţiva ani? S-au întors după aceea să locuiască din nou aici? Lorenzo a fost atent.
— Într-un fel, da. Mulţi şi-au dat seama că satul era părăsit şi că erau atât de multe case goale şi s-au mutat să
locuiască aici.
— Cine-s ăia mulţi? este întrebarea legitimă a Evei.
— Multe fantome.
