O văd pe Paola emoţionată.
— Sunt gata.
Melodia creste în intensitate. Cel de la microfon dă startul.
Aprind lampioanele pe rând.
Îşi ia zborul cel al lui Lorenzo…
— Pune-ţi dorinţa, te rog!
Apoi cel al Evei…
— Dar să nu spui tare, că nu se mai împlineşte!
Cel al Paolei…
— Bravo, mama!
În timp ce îi dă drumul lampionului dorinţei sale, Paola mă priveşte adânc în ochi. Nu ştiu dacă voi reuşi să
împlinesc dorinţa ta, iubito, dacă e cea la care mă gândesc şi eu.
La sfârşit vine şi rândul meu.
Dorinţa mea e simplă. Îmi doresc fericire pentru Eva, Lorenzo şi Paola. O viaţă lungă şi senină. Nu cer stelelor nimic altceva.
Lampionul meu le ajunge din urmă pe celelalte trei şi împreună se alătură sutelor de făclii lansate de toţi cei de acolo. O puzderie de torţe urcând pe cer. O Cale Lactee în mişcare precum un stol de licurici.
Rămânem cu nasurile în sus şi privim cum devin tot mai mici. Ne îmbrăţişăm toţi patru. Poate că Paola şi cu mine nu am redevenit un cuplu, dar suntem o familie. Familia mea.
329
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 2
Lacul Garda defilează la dreapta maşinii noastre. E
aproape ora douăsprezece. Ne-am trezit târziu. Conduc încercând să disimulez cuţitele din stomac şi crizele de tuse tot mai insistente.
— Probabil că mi-a făcut rău aerul condiţionat, explic eu copiilor cât mai convingător posibil.
Paola îmi aruncă o privire complice, în timp ce Eva ţine o dizertaţie despre motivele pentru care nu ar trebui să folosim aerul condiţionat care alterează mediul.
Îi surâd pisăloagei mele odrasle.
— Ştii cine a inventat aparatul de aer condiţionat? o întreb.
Ea dă din cap că nu.
— Un inginer din New York, pe nume Willis Haviland Carrier, în 1902. Spre deosebire de atâţia alţi inventatori fără
noroc, isteţul Willis a întemeiat o fabrică, care încă e activă, şi a devenit miliardar. Dar cine a desenat de fapt primul proiect pentru un aparat de aer condiţionat?
— Leonardo, răspunde Lorenzo. Nu era greu.
Inepuizabilul toscan a născocit o maşinărie care să
comprime aerul şi după ce îl răcea, îl făcea să iasă, canalizându-l printr-un sistem de tuburi pentru a aerisi odăile. Pe scurt, aerul condiţionat.
Ajunşi aici, vă dezvălui o teorie de-a mea despre Leonardo.
Analizându-i opera, e clar că ştia să facă un singur lucru ca nimeni altul: să deseneze. Restul sunt doar ipoteze, invenţii, proiecte ale unor maşinării şi construcţii; doar operele lui mai simple au fost realizate în practică, pentru că, în mare parte, ele sunt doar desenate şi visate, întrucât erau greu de construit efectiv cu mijloacele din acea epocă. Dar cine era cu adevărat Leonardo? Doar un inventator genial, sau şi altceva?
Iată răspunsul: Leonardo e un desenator de excepţie al zilelor noastre, care s-a întors înapoi în timp pentru cine ştie 330
- FAUSTO BRIZZI -
ce motiv misterios şi în cine ştie ce manieră. Cunoaşte totul despre epoca noastră: elicoptere, avioane, aparate mecanice şi electronice de toate tipurile, dar e în stare doar să le deseneze, nu şi să le pună în practică. Ca şi fiecare dintre noi, de altfel. Cine ar fi în stare să construiască de la zero un obiect simplu precum bicicleta, cu mijloacele secolului al XV-lea? Eu nu. Şi nici cea mai mare parte dintre voi. Dar aş şti s-o desenez cu oarecare precizie. Pe scurt, bunul Leonardo e cel mai mare vânzător de braşoave din toate timpurile. Iată
rezolvarea simplă şi logică a acestui mister. Şi, aşa cum ne învaţă locotenentul Colombo, rezolvarea cea mai simplă şi logică e mereu şi cea mai corectă.
Nu reuşesc să mă concentrez la condus.
De ce nu am făcut această călătorie anul trecut?
Acum doi ani?
În fiecare an al vieţii noastre?
De ce nu am petrecut mai mult timp împreună?
De ce am pierdut atâtea zile fără să văd cum cresc Lorenzo şi Eva?
Întrebări de o crudă banalitate, întrebări la care nu ştiu să
dau răspuns.
— Aproape că am ajuns… comunic eu tuturor.
— Unde? spune Paola.
Apoi priveşte în jur, iar sinapsele ei adormite recunosc brusc peisajul. În cele din urmă, a înţeles unde o duc. De fapt, unde o duc din nou.
— San Rocco?
— Biciuit şi Martir, precizez eu.
