spadele în ritmul muzicii. Este punctul de atracţie al serbării şcolare a lui Lorenzo. Micuţul actor se ascunde în spatele mustăţilor uriaşe ale Căpitanului Hook şi de o oră (şi nu spun asta pentru că îi sunt tată) îi tot confiscă scena lui Peter Pan, interpretat de un copil mult prea antipatic pentru a îmbrăca haina eroului din Insula care nu există. Lângă
mine sunt Eva şi Paola. Râdem şi aplaudăm, pierduţi printre o sută de alţi părinţi şi copii. Îmi plac la nebunie spectacolele şcolare, dar eu n-am avut şansa să trăiesc vreunul ca prim actor. Cum v-am spus, eram durduliu, aşa că rolul meu firesc era acela al prietenului simpatic al protagonistului.
Odată am trăit umilinţa maximă la o serbare de Crăciun: m-au pus să interpretez rolul boului.
Spectacolul se termină în ropote de aplauze. Aşa, ca fapt divers, Căpitanul Hook a primit de două ori mai multe aplauze decât Peter Pan. O iau de mânuţă pe Eva, o iau de braţ pe Paola şi îl aşteptăm pe micul nostru Lawrence Olivier la ieşire. Pe când aşteptăm, îmi dau seama că cineva a spart geamul maşinii noastre şi a furat GPS-ul, lăsat imprudent la vedere. Deja sunt sclavul glăsciorului care spune „viraţi la dreapta” sau „inversaţi sensul în formă de U”. Fără el sunt pierdut. Părăsit de călăuza mea, un fel de Vergilius portabil, mă simt un străin în propriul meu oraş. Răsfăţat cu 263
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
indicaţiile venite prin satelit, m-am dezvăţat să ştiu pe de rost itinerarele şi sensurile unice. Nu mai ştiu nici măcar cum se consultă ghidul tipărit Tuttocittà. Şi totuşi, vă jur că
a fost o vreme când mă plimbam cu maşina prin Roma foarte sigur pe mine, nu aveam telefon mobil, nu îmi descărcăm mailurile în absolut orice loc al lumii, îmi umpleam buzunarele cu audiocasete, ca să-mi ascult cântăreţii preferaţi şi, n-o să credeţi, mă întorceam din vacanţă cu puţine fotografii, şi alea cu o focalizare proastă. Iau hotărârea să nu mai cumpăr un alt GPS pentru vacanţă, întrucât mă
voi uita pe hărţile rutiere. Probabil voi fi singurul din Italia care călătoreşte astfel. Am spus aventură şi aventură va fi.
Când îşi face apariţia, Lorenzo este sărbătorit de învăţătoare şi de alte mămici ca un erou al zilei. Mă liniştesc doar când zice că nu are nicio intenţie să se facă actor.
După-amiază mă duc să înlocuiesc geamul spart al glorioasei mele maşini break, o spăl şi fac plinul. O alint puţin, gândindu-mă la lunga călătorie pe care o va face.
Portbagajul ei încăpător, marele inamic al parcărilor din oraş, îmi este acum un aliat preţios. Avem cam douăzeci de bagaje, valize şi genţi la un loc. Suntem pregătiţi pentru orice ar putea apărea.
În timp ce aşez ultimele sacoşe lângă poartă, pentru o clipă mi se face teamă. Teama aceea ce te năpădeşte când ai ajuns în acel punct al neîntoarcerii. La capătul urcuşului pe montagne russe. Google. Punct de neîntoarcere: stadiu final, ireversibil, al unui proces sau al unei călătorii.
Mai sunt douăzeci şi două de zile şi mă aflu în punctul de neîntoarcere.
264
- FAUSTO BRIZZI -
— 21
Să ridice mâna cine ştie cine e Edmond Haraucourt.
Dacă nu îl cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că e un scriitor francez şi că despre primul vers al celei mai cunoscute poezii ale sale am crezut cu toţii că e un proverb: „A pleca înseamnă a muri puţin”.
Nu a fost niciodată aşa de adevărat ca în cazul meu. Chiar şi restul poeziei este minunat. În traducere ar suna cam aşa:
A pleca înseamnă a muri puţin
Înseamnă a muri faţă de ce iubim,
Lăsând un pic din noi înşine
În fiece clipă, în fiece loc.
E-o sfâşiere subţire şi definitivă,
Precum ultimul vers dintr-un poem.
Plecăm cumva ca-ntr-un joc,
Înainte de călătoria de pe urmă,
Şi în fiecare adio semănăm
Puţin din sufletul nostru.
Astăzi plecăm. Aşa cum am planificat, l-am lăsat pe Lupo, câinele nostru lup, la doamna Giovanna, care are o mică
grădină şi care şi-a luat angajamentul să hrănească şi hamsterul şi pisicile. Lupo se uită la mine cum încarc bagajele în maşină şi are un aer abătut, ca şi cum ar fi înţeles că nu mă mai întorc. În fond, eu eram pentru el sclavul preferat.
Copiii sunt fremătători, pentru ei începe o minunată şi neaşteptată vacanţă.
— Dar putem să ştim unde mergem anume? mă întreabă
Eva.
— Etapele sunt secrete, îi răspund, ca în „Descoperă
comoara”.
Se instalează pe bancheta din spate, în timp ce Paola aduce restul calabalâcului şi îl înghesuie în portbagajul 265
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
maşinii, deja umplut până la refuz. Era timpul şi de o vacanţă, chiar dacă eu nu sunt în stare să mă gândesc la aceste trei săptămâni on the road care ne aşteaptă ca la o vacanţă. Prefer să folosesc cuvântul „călătorie”. În fond, sinonimul cel mai poetic şi delicat pentru „moarte” este chiar
„călătoria de pe urmă”.
