Ajungem la Imbersago, pe malul râului Adda, când soarele e sus pe cer. Suntem patru castane prăjite într-o tingire sub formă de automobil. Nici aerul condiţionat nu prea mai face faţă.
Coborâm şi ne îndreptăm spre chei.
Luăm bilete şi ne urcăm pe bacul care face trecerea de la Imbersago la Villa d’Adda. Este unicul bac fără motor din lume. Cele două maluri ale apei sunt legate de un cablu de oţel, de care este prinsă, printr-un cârlig, ambarcaţiunea. E
de ajuns un singur barcagiu care să o dirijeze de pe un mal pe celălalt. Genial.
În cazul ăsta nu există niciun dubiu legat de numele inventatorului, căci ingeniosul mijloc de transport se numeşte „bacul lui Leonardo”. Deşi a fost de mai multe ori modernizat, îşi păstrează nealterat izul de alt veac ce îi atrage mult pe copii. Le spun povestea acestei invenţii.
— Leonardo era îndrăgostit de o prinţesă pe nume Isabella.
Ea trăia într-un castel nu foarte departe de casa în care locuia tânărul inventator. Cei doi s-au văzut o singură dată
şi a fost dragoste la prima vedere. Dar tatăl Isabellei o făgăduise mireasă pentru fiul prietenului său, regele, şi deci bietul Leonardo nu a mai avut cum să o mai întâlnească. Dar a născocit o metodă de a rămâne totuşi în contact cu ea. A întins pe furiş un fir de culoare închisă de pe acoperişul casei sale până la fereastra camerei prinţesei. De jos, nimeni nu îl putea vedea, era total invizibil. Prin intermediul acelui fir reuşea să-i trimită prinţesei, când era noapte afară, scrisori de dragoste şi desene, pentru a încerca s-o cucerească. Dar într-o nefericită zi, tatăl ei a descoperit firul şi s-a dus să-l ameninţe cu moartea pe curajosul amorez.
Leonardo a trebuit să se lase păgubaş, iar povestea lui de dragoste nu a avut un sfârşit fericit. Însă după câţiva ani şi-a 326
- FAUSTO BRIZZI -
amintit de ideea cu firul şi a aplicat-o unei ambarcaţiuni de traversare.
— Şi de ce nu au construit un pod? întreabă Eva cea mereu atentă la amănunte.
— Poate că ar fi fost mai scump, sau poate că malurile nu le-ar fi ţinut bine temeliile.
— Sau nu ştii tu, conchide micuţa.
— Dar asta nu e tot. După mulţi ani, Leonardo, în onoarea iubitei sale Isabella, a pictat tabloul său cel mai cunoscut: Monna Isa.
De data asta, Lorenzo e cel care intervine:
— Dar nu se cheamă Monna Isa, ci Monna Lisa.
— Asta din cauza unei greşeli de tipar a celui dintâi istoric de artă care a vorbit într-o carte despre ea.
Sunt prea puţin convinşi de explicaţia mea, dar se prefac că îi dau crezare. Îi zoresc cu alte lucruri, ca să nu aibă timp să reflecteze.
— Dar ştiţi cine a inventat tiparul?
— Gutenberg! răspunde Lorenzo cu rapiditatea unui concurent la „Cine ştie câştigă”.
— Exact! Dar cine a fost primul care a inventat o presă
tipografică dotată cu un alimentator automatic de hârtie, ca acela al imprimantelor zilelor noastre? Leonardo da Vinci!
— Mie Leonardo ăsta nu îmi e prea simpatic, e sentinţa Evei, prea face multe lucruri.
Mergem să mâncăm la un mic han, ce se numeşte chiar La Leonardo. Meniu piscicol ce include şi plevuşcă friptă, paradiziacă şi asasină în acelaşi timp. Aş vrea ca această
călătorie să dureze la nesfârşit. Încetul cu încetul, s-a transformat cu adevărat într-o vacanţă. Dar, cum se ştie, toate vacanţele au prostul obicei de a se termina repede.
327
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 3
E seară. Malul lacului Garda este iluminat de o suită de torţe dispuse în mod egal. E forfotă mare pe pajiştea campingului ce coboară până în apă. Zeci de persoane, tineri, familii cu copii iau loc, scoţând din genţi nişte mici obiecte albe. În fiecare an, la început de iulie, e sărbătoarea sfântului patron al locului, care culminează cu o ceremonie specială. Şi cei din campingul nostru s-au mobilizat să
participe.
Eva şi Lorenzo sunt lângă mine şi privesc curioşi tot ce se întâmplă. Paola e câţiva paşi mai încolo şi ne face poze. Şi-a reluat vechea pasiune pentru fotografii cu ocazia acestei călătorii.
— Ce sunt astea? începe Eva.
— Lampioane chinezeşti. Când e aprins focul, lampionul zboară în sus şi dispare în cer.
— Ca un montgolfier!
Lorenzo a şi priceput din zbor.
— Exact, e acelaşi principiu, căldura îl împinge să zboare.
— Vreau şi eu unu, zice băiatul meu, imitat imediat de surioara lui.
Deschid rucsăcelul şi scot patru lampioane.
— De aceea suntem noi aici.
Le împart tuturor. Se apropie şi Paola şi îşi ia şi ea lampionul ei. Scot din buzunar un chibrit.
Între timp, sărbătoarea se desfăşoară şi cineva îi invită pe toţi cei prezenţi să se pregătească pentru „lansare”.
Începe o muzică foarte evocatoare, mi se pare că ar fi Enya sau ceva similar.
Eva are o curiozitate legitimă:
— Dar la ce folosesc, tati?
— La împlinirea dorinţelor… de îndată ce lampioanele îşi încep călătoria spre cer, fiecare trebuie să-şi pună cea mai adâncă dorinţă… trebuie să ceară acele lucruri la care ţine cel mai mult, iar lampioanele îi vor duce la stele mesajul.
328
- FAUSTO BRIZZI -
Mă întorc către Paola.
— Eşti gata, iubita mea?
