17 „Sâmbăta în sat” (Sabato del villaggio) este o faimoasă poezie scrisă în 1929, lectură obligatorie la şcoală, în care marele romantic italian Giacomo Leopardi vorbeşte despre iluzia bucuriei. Aşa precum, în viaţa unui sat, momentul de adevărată bucurie şi speranţă nu este duminica, ziua de sărbătoare, ci sâmbăta, ziua fără griji ce o precede, tot astfel, spune poetul, nu tinereţea, ci vârsta neprihănită a copilăriei este cea mai fericită.
253
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 26
Lucrul cel mai distractiv când pleci într-o vacanţă, v-am mai spus, este făcutul bagajelor. Dar când călătoria este şi ultima, făcutul valizei devine un lucru sfâşietor. Un tricou lăsat acasă nu va mai avea niciodată posibilitatea de a-şi găsi locul de onoare într-o valiză. Este eliminat din joc pentru totdeauna. Tot aşa şi cu încălţămintea mea, cupele mele sportive sau costumele mele de baie, de care sunt ticsite dulapurile şi scrinurile. Ultima mea valiză mă obligă să mă
confrunt cu inutilitatea majorităţii obiectelor care mi-au năpădit casa, stratificate de-a lungul anilor, ca erele geologice. Un arheolog ar depista cu uşurinţă în casa mea perioada sandalelor, faza sportivă, pasiunea tranzitorie pentru thrillerele ezoterice, anul în care am făcut scufundări.
Maldăre de haine prăfuite, ce ar trebui să zacă într-un pod şi care sunt rezumatul vizual al întregii mele vieţi. Şi pe care acum sunt nevoit să le triez. Cea mai mare parte a lucrurilor mele nu merg cu mine.
Mă învârt prin casă şi mă uit mai ales la biblioteci. Sunt pline de cărţi pe care nu le-am citit şi de filme pe care nu le-am văzut. Îmi vine să cer iertare tuturor, scriitori şi regizori, care au muncit ca să-mi dăruiască nişte ore de destindere, iar eu, după ce i-am amăgit cumpărând roadele muncii lor, le-am lăsat să se prăfuiască pe o etajeră. Poate acolo ar fi rămas pentru totdeauna. Sau s-ar fi bucurat de un sfert de oră de atenţie în timpul unei vacanţe. Voi duce doar un roman cu mine, l-am pus deja în valiză, după atâtea răzgândiri. Marea finală s-a dat între Pinocchio şi Comoara din insulă şi a câştigat aceasta din urmă. Într-o zi vă voi explica de ce. Continui să privesc atent etajerele şi mângâi uşor colecţia mea de Diabolik. Mi-au trebuit mulţi ani s-o fac completă, câştigând licitaţii costisitoare pe eBay şi cotrobăind prin toate tejghelele cu cărţi. Iar acum volumaşele cu cotor colorat se uită trist la mine de pe rafturi, ca şi cum mi-ar spune: „Nu ne părăsi”. Cunosc pe dinafară fiecare 254
- FAUSTO BRIZZI -
poveste, fiecare urmărire periculoasă a protagonistului în costum colant şi pot să spun, fără ezitări, unde am citit fiecare număr al colecţiei. Poate Paola are dreptate. Sunt nebun. Un nebun entuziast într-un mod atât de bizar să
pornească în ultima lui călătorie. Abia acum îmi vine în minte că lucrul cel mai complicat nu va fi să-mi iau adio de la colecţia mea de Diabolik, ci de la toţi protagoniştii vieţii mele.
Nu ştiu dacă voi avea forţa suficientă.
255
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 25
Mă aflu în faţa Armatei Brancaleone. Este momentul de adio. I-am convocat pe toţi la bordul piscinei, cu un ceas mai devreme de ora noastră obişnuită de antrenament. Lângă
mine se află fidelul meu adjunct. Am încercat să pun pe hârtie două rânduri din ultimul discurs pe care o să-l ţin în faţa lor, dar după un minut încep să improvizez. Ştiu că sunt o figură importantă pentru ei, poate chiar mai importantă
decât părinţii lor, şi vreau să le las câteva mesaje fundamentale. Încep fără ocolişuri.
— Băieţi, am o tumoare la ficat. Foarte gravă, cu metastaze la plămâni. Îmi rămâne puţin de trăit. Şi aceasta, din păcate, e ultima oară când ne vedem.
Nu se aşteptau. Se privesc unii pe alţii ca să înţeleagă
dacă nu e o glumă. Dar tonul meu îi face să priceapă că nu e câtuşi de puţin.
— Acum câteva luni am decis să-mi înfrunt boala cu un surâs. Nu am reuşit întotdeauna, dar încerc să fiu fericit în fiecare zi ce-mi rămâne de trăit. Sunt încă într-o formă
bunicică şi am încercat să lupt pentru a-mi înfrânge boala.
Dar ea se ascunsese înăuntrul meu, iar când i-am dat de urmă, era prea târziu ca s-o mai pot învinge. Ştiţi, la vârsta voastră aveam aşa de multe visuri. Trebuie să vă mărturisesc că nu am înfăptuit niciunul dintre ele, dar nu am încetat niciodată să sper. Nu uitaţi că unica noastră bogăţie constă
în visurile pe care le avem din copilărie. Ele sunt benzina vieţii, unica forţă ce ne împinge să ne continuăm cursa când lucrurile iau o turnură proastă, încununarea visurilor acelui copil care e în voi trebuie să fie unicul vostru scop. Să nu uitaţi niciodată că veţi deveni adulţi doar ca înfăţişare, dar că
omuleţul acela va continua să trăiască înlăuntrul vostru.
Străduiţi-vă cât puteţi în munca voastră, fie ea legată de polo sau de orice altceva. Trebuie să încercaţi să fiţi cei mai buni în orice domeniu, şi dacă va fi să vindeţi fructe pe o tarabă.
Toţi vor trebui să spună: „Ce fructe minunate are cel de 256
- FAUSTO BRIZZI -
acolo!” Viaţa vă va pune în faţa atâtor încercări, mult mai importante decât play-off- ul unui campionat, iar voi nu trebuie să faceţi vreodată vreun pas înapoi. Acţionaţi, acţionaţi, acţionaţi, chiar şi cu riscul de a greşi. Iar dacă
greşiţi şi faceţi rău cuiva, cereţi scuze. A cere scuze şi a recunoaşte o greşeală sunt lucrurile cele mai grele dintre toate. Dacă însă cineva vă face un bine, nu uitaţi asta niciodată. A-ţi arăta recunoştinţa este un lucru la fel de complicat. Iar când vi se va întâmpla să câştigaţi, să nu vă
luaţi adversarii peste picior şi să nu vă împăunaţi.
Toţi se priveau amuzaţi: a câştiga e un cuvânt pe care îl cunosc prea puţin.
— Eu, cum bine ştiţi, am doi copii, şi faptul că ştiu că nu voi putea să urmăresc cum cresc este durerea mea cea mai mare. În câteva zile voi pleca într-o călătorie cu ei şi cu soţia mea. Nu mă voi întoarce. Şi nu voi putea asista la meciurile voastre din play-off. Dar voi fi cu sufletul lângă voi, iar Giacomo îmi va povesti actele voastre de bravură. El va rămâne aici şi veţi putea să vă adresaţi lui în legătură cu tot ce aveţi nevoie. Este pregătit să vă antreneze la anul, are calităţile şi firea potrivită pentru a face acest lucru.
Timidul meu adjunct nu se aştepta la acesta învestitură şi se emoţionează.
— Vă cer numai un lucru important: oricum s-ar desfăşura partida, luptaţi până la capăt. Şi dacă izbutiţi acest lucru, înseamnă că aceste trei meciuri le câştigaţi pentru mine. Ar fi un nemaipomenit dar de bun-rămas. Într-o bună zi, peste ani, când veţi avea copii, sper că vă veţi mai aminti de bătrânul vostru mister şi vă veţi duce copiii la piscină, transmiţându-le iubirea pentru minunatul nostru sport. Aţi fost echipa cea mai frumoasă pe care şi-o poate dori un antrenor. Chiar şi când pierdeam. Îmi pare atât de rău.
M-am prăbuşit. Mi-am propus să nu plâng, dar nu am fost în stare. Îi îmbrăţişez pe toţi, pe fiecare în parte, pe Săpunel şi pe Martino la urmă.
257
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Vă rog, băieţi, faceţi aşa încât să fiu mândru de voi.
