Mă cuibăresc şi eu lângă soţia mea. O îmbrăţişez şi o adulmec. Trebuie să fac plinul.

Ziua începe, câteva ore mai târziu, cu o vizită la turnurile de veghe de la Civezza, construite de oamenii locului cu o jumătate de mileniu în urmă, tocmai pentru a ţine piept piratului Dragut. Profit de acest prilej şi îmi încep povestea.

Lorenzo şi Eva, el în mod ciudat foarte potolit, ea în mod ciudat interesată de poveştile cu bătălii, s-au aşezat într-un crenel al zidului fortificat şi mă ascultă cu respiraţia întretăiată. Paola e câţiva paşi mai încolo, face poze şi poate trage şi ea cu urechea.

314

- FAUSTO BRIZZI -

— Corsarul Dragut era cel mai teribil pirat care a bântuit vreodată mările italiene.

— Ce nume e ăsta Dragut? mă întrerupe imediat Lorenzo.

— Un nume otoman. Adică turc. Venise în Italia în căutarea unor cetăţi şi corăbii pe care să le prade.

— Şi le-a găsit? întreabă, mereu precisă, Eva.

— Da. Cetăţile şi insulele pe care le-a trecut prin foc şi sabie există şi astăzi: Olbia, Portoferraio, Rapallo, Vieste şi chiar şi Insula Elba. Lui Dragut îi plăceau mult mările italiene, mâncărurile italiene şi femeile italiene. Şi a şi avut într-adevăr mai bine de zece soţii.

— Şi cum le întreţinea? Eva e mereu foarte practică.

— Era de meserie pirat, deci era foarte bogat.

Îmi modelez vocea pe diverse tonalităţi ca să le captez atenţia şi ca să nu mai fiu întrerupt. Am de gând să inserez şi variante ale fanteziei mele în istoria adevărată a piratului otoman.

— Trebuie să ştiţi că străbunicul străbunicului străbunicului, unu’ pe nume Igor „Numaiunochi” Battistini, un grăsun foarte destoinic în mânuirea sabiei, era chiar locotenentul lui Dragut.

— Nu te cred, sare Eva imediat.

— Dar aşa e.

— Imaginează-ţi că avem un răs-răs-răsbunic pirat, şarjează Lorenzo.

— Nu era pirat. La început, ţinea o crâşmă, dar un corb uriaş i-a smuls un ochi şi a zburat spre mare. Atunci Igor s-a îmbarcat pe prima navă care ridica ancora, ca să-l urmărească pe corb. Prima navă era chiar cea a lui Dragut.

Şi treptat a devenit mâna dreaptă a mişelului otoman. Dar nu a mai găsit niciodată nici corbul, nici ochiul.

— Tu acum inventezi, mi-o retează scurt Eva.

— Spune mai departe, zice Lorenzo.

Nu m-au crezut, dar povestea i-a cucerit şi vor să ştie cum se sfârşeşte. Îmi creşte şi autostima de narator.

Paola surâde de departe. Iar eu continui cu înflăcărare.

315

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Cel mai aprig duşman al său (căci orice pirat are un duşman oficial) a fost Andrea Doria, despre care cu toţii credem că a fost doar un transatlantic scufundat. Însă a fost şi un amiral foarte viteaz, născut la puţini kilometri de aici, la Oneglia. Cei doi rivali s-au luptat crâncen ani de-a rândul.

— Andrea Doria era deci rău ca Lord Brooke, duşmanul lui Sandokan? întreabă Lorenzo.

— Nu, tehnic vorbind, amiralul Doria era cel bun şi Dragut era cel rău.

— Eu ţin cu Dragut, spune sentenţios Lorenzo.

— Şi eu, ţin să precizez. Uneori ţii cu cei răi. Într-o dimineaţă de sfârşit de toamnă, după ce s-au fugărit prin toate mările, Dragut este capturat chiar de Doria şi aruncat în temniţă, după o bătălie navală ce a durat zece zile.

— Da’ reuşeşte să fugă, presupune primul meu copil.

— Dragut este pus ca sclav la vâsla unei galere în flota amiralului. Dar un pirat autentic cum e el nu-şi poate sfârşi astfel cariera strălucită.

— Şi deci reuşeşte să fugă, insistă Lorenzo.

— Nu, după câţiva ani Barbarossa…

— Federico Barbarossa?

Cea care a intervenit e Paola, care în sfârşit e captivată şi ea.

— Nu Federico, ci un prieten corsar, care se numea aşa din pricina culorii bărbii sale, aşadar acest pirat Barbarossa îi plăteşte lui Doria o răscumpărare foarte mare şi obţine eliberarea lui Dragut.

Murmur de deziluzie. Micul meu public ar fi preferat o evadare rocambolescă şi ingenioasă.

— Dar vigurosul Dragut nici gând să se căiască şi se întoarce la vechile lui practici marinăreşti. Atacă mai multe cetăţi şi nave italiene şi în 1564 ajunge chiar până aici, dincolo de Arma di Taggia, într-o cetate de munte care şi azi se numeşte tot Civezza. Exact unde ne aflăm noi acum.

Neînfricatului corsar îi plăcea foarte mult să treacă de orice hotar şi nu să-şi limiteze incursiunile doar la galioane şi 316

- FAUSTO BRIZZI -

porturi. Era un inventiv al artei piratereşti. Numai că, de data aceasta, a nesocotit eroica rezistenţă a locuitorilor din Civezza.

— Şi-l omoară? întreabă îngrijorat Lorenzo.

— Nu. În ciuda jafurilor repetate, locuitorii sătucului se apără, construiesc această fortăreaţă şi-l constrâng pe corsar să sufere multe pierderi. La capătul atâtor incursiuni, otomanul se convinge că Italia a devenit un loc primejdios pentru răufăcători şi se orientează spre Malta, care i se pare mai inofensivă. În 1565, împreună cu flota turcească, participă la asediul fortului din Sant’Elmo.

— Ce nume e ăsta, Elmo? Au cu toţii nişte nume îngrozitoare în povestea asta.

— E un nume vechi. Oricum, Elmo se chema sfântul care a dat numele fortului. La jumătatea lui iunie, chiar când Dragut voia să se bucure şi el de o binemeritată vacanţă, este lovit la cap de o schijă ruptă din stâncă de ghiuleaua de metal trasă de către un ţintaş duşman.

— Şi moare?

De data asta întrebarea copiilor mei e la unison.

— Staţi să vedeţi. Iubitul nostru corsar nu cedează, continuă să conducă plin de vitejie asaltul alor săi, dar pierde sânge pe urechi şi pe gură. Atunci îi sar în ajutor oamenii lui şi e culcat într-un cort, unde va muri două zile mai târziu.

— Dar după aceea învie ca Iisus?