— Asta e problema întregii Italii, Lorenzo. Infracţiunile care nu par grave. Nimeni nu şi-ar omorî vecinul pentru că dă
prea tare televizorul, dar poate că vecinul nu a plătit abonamentul la televizor, sau poate se uită la un film descărcat de pe internet. Tu câte filme downloadezi?
— Foarte multe. Da’ doar desene animate. De ce? E o infracţiune?
— Şi încă foarte gravă. Se numeşte furt. E ca şi când ai fura dintr-un supermarket.
— La supermarket, dacă fur, sună toate la ieşire. Acasă
însă nu mă vede nimeni.
— Răspuns corect. Iată de ce toţi descarcă de pe internet şi puţini fură din magazine. Pentru că nimeni nu îi vede. Ştii după ce se cunoaşte un om dacă e cinstit sau dacă e un delincvent? Se cunoaşte după cum se comportă când nimeni nu-l vede. Să nu uiţi asta.
Sunt mândru de neplanificata mea lecţie de educaţie civică. Văd abia acum că Paola s-a trezit şi a ascultat totul.
Abia aştepta să intervină.
— De exemplu tata, când nu-l vede nimeni, se duce la frigider şi dă iama în parmezan.
— S-o fi întâmplat o dată… mă apăr eu.
— Şi când eraţi mici, vă fura şi din borcanele cu păpică
pentru bebeluşi.
— Erau bune…
— Şi biscuiţii voştri ce mergeau cu laptele din biberon.
— Excepţionali. Chiar dacă, tehnic vorbind, nu era chiar furt, pentru că eu îi cumpărasem.
303
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Dar erau pentru mine, precizează Lorenzo.
— Gustam din ei ca să văd dacă sunt buni, pentru că sunt un tată protector.
— Gustai din ei pentru că eşti pofticios şi mâncău, zice nevastă-mea.
— Cum mâncău? Luam cel mult unu sau doi.
— Unu sau doi? Aveai o cutie secretă ascunsă printre ciorapii curaţi.
— Ţi-ai dat tu seama de asta?
— Păi cine crezi că îţi spăla şosetele? Sfântul Duh?
Aş vrea ca acest dialog să continue la nesfârşit. Printre lucrurile cele mai frumoase ale vieţii se numără şi ciorovăielile în familie. Acelea care emană intimitate şi afecţiune. Autostrada Aurelia continuă să alunece sub noi, ca o bandă transportatoare, iar eu sunt un şofer fericit.
304
- FAUSTO BRIZZI -
— 10
Mă uit la Paola şi la copii cum se plimbă, cu zece paşi înaintea mea, pe străduţele înguste şi înclinate ale Genovei.
Între ei este o legătură specială şi de neatins de cineva din afară. De mai mulţi ani, mi-e clar că eu sunt în afara jocului, acceptat, poate chiar iubit, dar exclus de la acel cordon ombilical magic ce nu se rupe niciodată între mamă şi copiii ei. Deja toate textele despre psihologia infantilă, inclusiv cele pe care le găseşti prin revistele estivale, ne explică faptul că
în timpul sarcinii mama îşi hrăneşte fătul nu numai în sens gastronomic, ci şi spiritual, creând o eternă şi afectuoasă
afinitate cu puiul ei. Sufletele lor îşi împart nouă luni de viaţă cu inimile sincronizate şi la bucurii, şi la dureri. Sunt două făpturi care trăiesc împreună şi-şi transmit emoţii, amintiri şi visuri.
Ştiţi cine a intuit primul această relaţie prenatală?
Nu e greu.
Leonardo da Vinci.
Marele artist se amuza să se ocupe şi de psihologia maternităţii, iar în Caietele sale scrie:
…şi un singur suflet stăpâneşte aceste două trupuri, iar dorinţele, fricile şi durerile sunt comune şi acelei mici făpturi, precum şi tuturor celorlalte organe în care e viaţă; şi de aici se naşte faptul că lucrurile dorite de mamă sunt adesea gravate în membrele fiului, pe care le-a ţinut în sinea sa mama la vremea acelei dorinţe, iar o temere suferită
sluţeşte şi pe mamă, şi pe copil; aşadar, conchid că un acelaşi suflet stăpâneşte cele două trupuri şi un acelaşi lucru hrăneşte cele două trupuri.
Cum poate un tată, ajuns nouă luni mai târziu după
această permanentă întipărire, să poată intra în competiţie?
În engleză, această relaţie prenatală se numeşte bounding, iar medicii sfătuiesc mămicile să-şi hrănească puiul ce se va 305
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
naşte cu aer curat, hrană sănătoasă, muzică clasică, artă şi sentimente frumoase.
Îmi privesc în continuare de departe tripleta, de parcă aş fi un voyeur autorizat. Paola s-a oprit la o tarabă unde se vând plăcinte de Recco, probabil plăcinta cu brânză cea mai bună
din lume şi în acelaşi timp cea mai letală, după opinia naturopatei mele. Îmi face semn de departe dacă vreau şi eu.
Dau din cap că da. Lorenzo îi spune ceva Evei care râde. Îmi dau seama brusc că eu, de fapt, privesc acum viitorul. Ochii mei sunt o perfectă maşină a timpului care îmi permite timp de câteva minute să am o viziune a familiei mele fără mine.
Fără mine.
Parcă ar fi titlul unui cântec tâmpit.
Mă apropii de tarabă, făcând un zoom natural pe chipul soţiei mele, care îmi oferă o bucată de plăcintă caldă. Muşc din ea, savurând-o. Brânza topită dinăuntru îmi curge pe faţă şi pe tricou. Această mică gustare îmi dăruieşte timpul necesar pentru a reflecta şi a evalua situaţia.
