Îşi dă seama că a zis, fără să se gândească, o propoziţie tare neinspirată. Stă câteva secunde tăcută, apoi reîncepe.

— Eu aş vrea să şterg totul. Nu ştii ce mult vreau asta. Aş

vrea să te îmbrăţişez şi să-ţi spun că te iubesc. Dar nu sunt în stare. Ştiu că nu poţi înţelege, dar aşa e. Azi aşa e.

Un platou mare cu crustacee soseşte în faţa noastră, parcă

pentru a alunga tensiunea. În timp ce gustăm raci de mare şi creveţi, Paola continuă:

— Îţi aduci aminte, acum un an, când m-am dus la un alt ortoped, din cauza durerii persistente de coloană?

— Da, zic eu, surprins de această bruscă deraiere a dialogului.

— Nu era un bătrân profesionist, aşa cum ţi-am spus.

Avea patruzeci şi cinci de ani, un chip şi un trup admirabile, şi un comportament de mare canalie. Îmi plăcea la nebunie.

Sunt cu totul ţintuit pe scaun.

— Într-o zi, la sfârşitul unei consultaţii, m-a sărutat.

— Şi tu?

— Eu am rămas surprinsă, apoi l-am sărutat şi eu şi…

— Şi?

— Şi am şters-o de acolo. Am schimbat doctorul ortoped fără să-ţi mai spun.

— Şi a fost doar un sărut?

— Doar un sărut. Eu am rezistat. Eu.

Acel pronume repetat face să se lase cortina peste conversaţia noastră. Tot restul mesei mâncăm în tăcere, ca doi soţi bătrâni şi plictisiţi.

Când intrăm din nou în hol, îi găsim pe babysitteri angajaţi într-un joc de-a v-aţi ascunselea în care sunt antrenaţi, în afară de copiii noştri, şi copiii proprietarilor hotelului.

— E totul în ordine? mă întreabă Oscar, citindu-mi pe faţă

înfrângerea.

295

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Totul în ordine, trag eu o minciună, fără a reuşi să fiu credibil.

După care ne luăm rămas-bun de la el şi de la Martina, mulţumindu-le pentru vizita-fulger. Vor dormi în acelaşi hotel cu noi, dar dimineaţă vor pleca în zori, înainte de trezirea noastră.

— Numai să nu vă faceţi un obicei cu serviciile astea la domiciliu, bodogăne Oscar.

— Drum bun mai departe, copii, ne urează Martina.

Lorenzo observă că îmbrăţişarea mea cu bunicul e mai lungă decât de obicei.

— Dar, tati, să ştii că ne revedem cu el la Roma, peste două săptămâni!

Mă desprind din braţele lui, ca prins în flagrant delict.

Când cei doi bătrânei se îndreaptă la braţ către scări, o bucată din mine pleacă odată cu ei.

296

- FAUSTO BRIZZI -

— 12

Iată momentul pe care-l aşteptam în vacanţa asta: ziua exclusivă a bărbaţilor. Lorenzo şi cu mine.

Le lăsăm la hotel pe Paola şi pe Eva; prima şi-a făcut rezervare pentru centrul de wellness, iar cea mică s-a înscris la concursul de minivolei. Iar noi, cu rucsacurile în spinare, ne îndreptăm către promontoriul din Argentario. Suntem îmbrăcaţi în tricouri şi bermude, avem cu noi apă, fructe, creme de soare şi prosoape. Suntem doi excursionişti desăvârşiţi.

— La o oră de mers pe jos de aici, îi spun eu lui Lorenzo, e o cărare ce coboară spre mare, pe care nimeni nu o ştie.

— Şi tu cum de o ştii?

— M-a dus acolo străbunicul tău când aveam vârsta ta.

— Şi el cum de o ştia?

— Când era în armată la marină, a debarcat într-o zi prin părţile astea şi a explorat coasta.

Îi arăt golfuleţul spre care ne îndreptăm pe Google Maps de pe iPhone. Pare convins.

— Apa e mică? mă întreabă.

Apa adâncă e duşmanul lui numărul unu. Îl liniştesc.

— Da, e o mică plajă cu stânci, dar se atinge fundul apei.

Pare destins. Mergem în pas voinicesc sub un soare pârjolitor. O luăm pe cărarea de pe marginea stâncilor abrupte. Un traseu pentru capre negre.

— Te rog mult, ai grijă unde pui piciorul şi sprijină-te cu mâna de stâncă.

Cărarea începe să coboare, şerpuind uşor. Pământul umed de deasupra e periculos. Se alunecă. Înaintăm încet, ca să

nu riscăm. Din când în când tuşesc, dar încerc să disimulez oboseala. Mă simt obosit, aproape golit.

Memoria mea fotografică se declanşează şi, pe neaşteptate, îmi amintesc totul. Suntem într-un schimb de roluri, eu sunt Lorenzo, iar bunicul este în locul meu. Îmi amintesc şi că