Poate construiesc un Tour Eiffel din Lego, poate se iau la întrecere în sistemul Wii cu acel joc al dansului care e foarte amuzant, poate nu ştiu. Realizez că, răpit total de boala mea, am pierdut puţin contactul cu ei.
Din ultima parte a primei noastre seri la München vă pot povesti doar o imagine, singura pe care mi-o amintesc: noi patru intrând într-o berărie, cântând cântece italieneşti cu rime cam spurcate. Alcoolul a şters tot restul. Ultima oară
când m-am îmbătat aveam nouăsprezece ani, eram cu echipa şi câştigasem campionatul din Liga întâi. Nu-mi amintesc când, cum şi în ce condiţii ne-am întors la pensiune.
238
- FAUSTO BRIZZI -
— 31
Mă doare abdomenul, respir cu greu şi în capul meu e un concert rock. Parcă ar fi Ringo Starr care bate cu beţele în cutia mea craniană în stilul lui inconfundabil. Toc-To-Toc.
Toc-To-Toc. Iar ritmul este antrenant ca acela din Ticket to Ride.
M-am trezit înaintea tuturor. În patul geamăn de lângă
mine, Umberto sforăie ca un facocer cu ganglionii inflamaţi.
În săliţa pentru micul dejun mă întâmpină o tavă cu o piramidă de krapfen şi gogoşi găurite. Gust puţin dintr-una, nu poate intra nici pe departe în concurenţă cu cele ale lui Oscar. O abandonez pe farfurie după prima muşcătură.
Acum pricep că micul meu obicei de dimineaţă este unul dintre momentele memorabile ale vieţii mele.
Hiperactivul Andrea a depistat manejul din afara oraşului unde ne-am dus în prima noastră călătorie. O senzaţie de déjà-vu mă însoţeşte toată dimineaţa. Şi un cuvânt îmi bubuie în cap, dându-l afară pe Ringo Starr.
Remake.
Remake-urile nu au sens.
De altfel, nici nu se pot face pornind de la orice.
Cărţile, de exemplu, nu trăiesc niciodată ruşinea unei rescrieri. Cel mult o traducere diferită, dar versiunea originală, frumoasă sau urâtă cum o fi, rămâne mereu teafără şi întreagă.
Filmele însă pot fi făcute şi răsfăcute chiar şi la distanţe mici de timp.
Dar şi amorurile pot beneficia de fascinaţia unui remake.
Există cupluri care fac din despărţirile şi împăcările lor succesive un adevărat stil de viaţă. Şi de fiecare dată trebuie să se confrunte, în mod fatal, cu aceleaşi probleme.
Nimeni însă nu face vreodată remake-ul unei călătorii. Poţi eventual să te întorci în acelaşi oraş, dar să faci din nou 239
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
aceleaşi lucruri e un eveniment rar şi curios. Poate chiar nebunesc.
Versiunea originală a călătoriei.
Dintre noi, muschetarii, numai Andrea ştia să călărească.
Tatăl lui se ocupa în mod abuziv de pariuri la hipodromul de la Capannelle, şi astfel micul Andy îşi petrecea după-amiezi întregi de unul singur printre amatori înrăiţi de pariuri, jochei agresivi şi cai condamnaţi la închisoare hipică pe viaţă. Exista un singur lucru pe care copilul îl putea face ca să-şi omoare timpul: să înveţe să călărească. Noi, ceilalţi trei, însă, mai merseserăm la trap doar cândva, prin câte o vacanţă, dar asta era cam tot. Era ca şi când Rangerul Tex Willer din benzile desenate i-ar fi luat cu el să călărească
prin preerie pe Donald, Goofy şi Pluto.
Excursia începe la trap. În faţa noastră ghidul, un neamţ
pe nume Thomas, un neanderthalian foarte simpatic.
Traversăm râul prin vad, mergem cinci minute în galop –
care, dacă nu sucombi cu totul, e mai simplu decât trapul –
pe un drum cu pământ bătătorit ce traversează o pădure ca de plumb. Trecem de mai multe ori pe lângă pericolul de a sfârşi într-un centru de traumatologie şi în cele din urmă ne tragem sufletul într-un luminiş, la umbra unui stejar care a văzut multe la viaţa lui. Aprindem şi un foc de tabără, iar bunul Thomas ne face o surpriză şi scoate nişte cârnaţi bavarezi ce par a fi din Jurasic, pe care îi frige cu îndemânare. Ne simţim ca în Arizona. Lipseşte doar atacul indienilor, urmat de sosirea cavaleriei.
În seara aceea, cu adrenalina care ţâşneşte prin venele noastre, alegem şi un salon care să fie teatrul faptelor noastre eroice de latin lovers începători. Numele localului e un fel de platformă-program: Bier und Liebe, „bere şi dragoste”. Punem ochii pe patru studente durdulii cam de douăzeci de ani, ne dăm drept băieţi de bani gata aflaţi în vacanţă şi facem paradă de engleza noastră foarte creativă, învăţată din cântecele formaţiei Queen. Rezultatul? Italia 240
- FAUSTO BRIZZI -
bate Germania cu 3 la 1, ca în Campionatul Mondial din ’82.
Marchează Corrado, Andrea şi, cu toată modestia, subsemnatul, în timp ce blonduţa cu pistrui pe care miza Umberto îşi arată mai degrabă interesul pentru barmaniţa tatuată şi cu nişte balcoane impresionante, decât pentru prietenul meu. Toată noaptea îmi dau silinţa să apăr culorile italiene şi în numele lui.
Remake-ul.
Manejul este aşa cum mi-l aminteam. Lemn, metal şi acel miros specific pe care vi-l puteţi imagina. Port-drapelul nostru este fiul lui Thomas, Thomas Jr., un neanderthalian ca şi tată-său, dar mult mai antipatic. Ne dă mii de sfaturi despre ce să facem şi ce să nu facem când vom fi călare, pentru a nu ne pune în pericol siguranţa. Mai înainte de orice, obligaţia de a merge în şir indian şi de a începe cu un trap mărunt. Inutil să vă spun că nu avem nicio intenţie să
ascultăm de el, şi cum vedem o cărare dreaptă ne lansăm în galop, spre fericirea coloanei mele deja chinuită de poziţia în şa. Cad spectaculos după nici treizeci de metri. Calul meu, neîmblânzitul Attila (nume neliniştitor pe care îl descopăr abia după incident), decide să mă trântească din şa cu o frână neaşteptată, demnă de un sistem ABS. Mă rostogolesc şi zbor cât colo. Zborul meu durează mai mult de două
secunde, suficiente însă să realizez ce moarte idioată sunt pe punctul de a avea parte. La primire, pe pământ, nu se află
