- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Când spuneţi „primitivi”, la ce stadiu al evoluţiei vă

referiţi anume? Întrebarea, evident, este a Evei.

— În ce sens? răspunde uluit animatorul.

— Adică, avem deja un limba comun? Ştim să scriem? Am inventat deja roata?

Băiatul mă priveşte perplex. Citesc în ochii lui că se întreabă dacă fiică-mea nu este cumva un profesor de antropologie pitic travestit în fetiţă cu codiţe. După care produce un răspuns articulat.

— Deci… aveţi un limba comun, nu ştiţi să scrieţi, folosiţi focul, dar nu cunoaşteţi roata.

— Mulţumesc, răspunde Eva cuviincios.

Aţi încercat vreodată să aprindeţi focul cu două pietre şi câteva crenguţe dedesubt? Faceţi acest lucru, vă rog. E o activitate antistres minunată. După o oră de „cremene lovită

de cremene” renunţăm. În jurul nostru, celelalte familii care participă la ziua de viaţă primitivă au reuşit aproape toate.

Lorenzo scoate nişte chibrituri şi propune să trişăm. Nu accept aşa ceva şi continui să lovesc pietrele în speranţa de a provoca mult aşteptata scânteie. Paola mă priveşte cu aceeaşi înduioşare amestecată cu compasiune cu care ne uităm la un hamster alergând în roata sa. După un sfert de oră, aprind în cele din urmă o crenguţă, dar nu sunt în stare să fac să se răspândească flacăra prin toată grămada de surcele. Propun să ne scoatem pârleala la activitatea următoare: trasul cu arcul. Şi pe aceasta vă invit să o faceţi măcar o dată în viaţă. A slobozi o săgeată este o acţiune violentă şi instinctivă, codificată în ADN-ul nostru. Un gest pe care îl facem în chip natural, ca şi cum l-am face zilnic.

Cea mai bună dintre toţi e Paola, parcă ar fi Robin Hood.

Ţinteşte în serie perfect cu siguranţa unei campioane olimpice, câştigătoarea a mai multor medalii. Mă uit la ea ca şi cum aş vedea-o pentru prima oară. Pare o războinică

sioux; poate că într-o altă viaţă chiar a fost. Lorenzo şi Eva se 286

- FAUSTO BRIZZI -

străduiesc şi ei cu arcurile lor în miniatură şi se distrează

cum nu de multe ori i-am văzut vreodată.

În schimb, la aruncarea suliţei nu strălucim deloc. Această

specializare are o componentă tehnică şi de forţă care nu poate fi substituită de norocul chior. Lăncile aruncate de noi se înfig inofensive în pământ, la câţiva paşi de picioarele noastre. În orele următoare vedem un spectacol cu şoimi de vânătoare, îi învăţ pe copii să citească o hartă, modelăm două oale din teracotă şi proiectăm un adăpost pentru noapte, pe care nu mai apucăm să-l punem în practică, deoarece se apropie ora de închidere a parcului. Plecăm cu oalele de lut într-o sacoşă şi cu alte amintiri, printre care şi două bucăţi de cremene. Astăzi, pentru prima oară de când am plecat, am văzut-o pe Paola implicându-se şi ea. Poate totuşi începe dezgheţul.

287

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 14

Aşa cum ştiţi deja, Pinocchio este a doua carte preferată a mea. Autorul este cel mai mare autor al unei unice cărţi, Carlo Lorenzini, zis Collodi. Povestea păpuşii de lemn a măturat tot restul abundentei sale producţii literare.

Scenariul TV al lui Luigi Comencini este cel care a contribuit cu siguranţă la declanşarea pasiunii mele pentru acest personaj. Cred că majoritatea celor de vârsta mea, dacă

ar trebui să povestească istoria lui Pinocchio, ar pleca de la cea din film, care e diferită faţă de cea din carte. Să ne amintim că Pinocchio devine copil în primul episod, în timp ce în carte abia pe ultima pagină. Chiar şi acum, dacă mă

gândesc la Geppetto, îl văd pe Nino Manfredi, dacă mă

gândesc la Cotoi şi la Vulpoi, îi văd pe Franco şi pe Ciccio, pentru mine Zâna Albastră nu poate fi decât Gina Lollobrigida, iar Pinocchio nu poate avea decât chipul atât de toscan şi de impertinent al lui Andrea Balestri.

Iată de ce o etapă fundamentală a călătoriei noastre este Parcul lui Pinocchio din Toscana. Nu e un parc tematic, supertehnologizat cu montagne russe şi filme în 3D, şi tocmai acesta este farmecul său. E un spaţiu al secolului al XIX-lea, în care chiar că se respiră aerul celei mai cunoscute poveşti din lume. Restaurantul se numeşte La Racul Roşu şi e plin de sculpturi şi opere de artă ce ilustrează momente şi personaje din poveste. Mă simt acasă: ştiu totul despre Pinocchio.

— Ştiţi, copii, că de fapt Pinocchio nu e o păpuşă de tip burattino, ci o marionetă? Păpuşile sunt acelea în care îţi vâri mâna ca să le faci să se mişte, în timp ce marionetele sunt cele care au fire şi sunt manevrate de sus, exact ca Pinocchio. Greşeala apare chiar din textul lui Collodi, care de-a lungul întregii poveşti îl numeşte burattino.

— Deci Collodi era un măgar neştiutor? e întrebarea neobrăzată a Evei.

288

- FAUSTO BRIZZI -

— Nu, însă induce cititorii în eroare. De pildă, monstrului care îl înghite pe Pinocchio îi spune rechin, pentru ca mai apoi să îl descrie ca pe o balenă. Şi adevărul e că în Pinocchio de Walt Disney e prezentat ca o balenă.

— Mie nu-mi place Pinocchio, mie îmi place Peter Pan, spune Lorenzo, care încă trăieşte emoţia spectacolului de sfârşit de an.

— Nu sunt prea deosebiţi între ei, argumentez eu, amândoi sunt nişte copii care nu vor să crească. Erau şi prieteni.

— Dar dacă sunt personaje inventate, cum de sunt prieteni? întreabă micuţa mea.

— Nu ştie nimeni, dar s-au întâlnit în Ţara Distracţiilor.

— Nu există Ţara Distracţiilor! exclamă Lorenzo.

— Cum să nu existe! Am fost şi eu acolo. Şi acolo l-am cunoscut pe Romeo.

— Şi cine e Romeo?

Şi Paola începe să fie prinsă de povestea mea încâlcită. O

constantă a acestei călătorii este faptul că o văd mereu retrasă.

— Romeo e prietenul lui Pinocchio pe care cu toţii îl cunoaştem sub porecla de Fitil.

— Tu l-ai cunoscut pe Fitil? întreabă Eva, uimită.

— Mai mult chiar, eram prieteni.

— Pinocchio e o scriere de la sfârşitul secolului al XIX-lea, tu câţi ani ai, tată?

Lorenzo încearcă să distrugă orice poezie printr-o întrebare.

— L-am cunoscut prin anii 70, eu eram copil, iar el avea aproape o sută de ani.

— Erai prieten cu un bătrân?

Eva e înmărmurită.