2 farfurii + o cană
1 lingură + 1 furculiţă + 1 cuţit
1 pastă de dinţi + 1 periuţă
1 Polaroid + rolă de film
1 pachet de prezervative
Surâd când constat nişte absenţe remarcabile printre cele înşiruite, cum ar fi deodorantul sau cămăşile. Adaug câte ceva pe listă şi-mi petrec două ore minunate selectând ce trebuie să iau, printre care şi bătrânul, dar încă funcţionalul meu Polaroid. Printre primele zece lucruri frumoase de realizat în viaţă se numără şi făcutul valizei. Te simţi antrenorul naţionalei tricourilor care trebuie să decidă
componenţa lotului: tu da, tu nu, tu da, tu nu. Îţi dai seama brusc câtă stofă inutilă îţi ticseşte dulapurile şi descoperi nişte tricouri istorice la fundul teancului, pe care nu le-ai 229
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
îmbrăcat de zece ani. Poate că făcutul bagajului e mai pasionant decât călătoria în sine.
Simt o prezenţă în spatele meu.
E Paola care se uită cum aleg şosetele.
— La ce oră pleci mâine? mă întreabă.
— Trece Corrado să mă ia cam pe la ora şase seara.
— Bine. Sper că o să vă distraţi.
Nu pricep dacă e un strop de aciditate în cuvintele astea, sau dacă binecuvântarea pe care mi-a dat-o e reală.
— Sper şi eu, iubito.
Nu-mi răspunde. Schiţează un surâs şi dispare în bucătărie. De luni întregi nu-mi mai spune „iubitule”. Ştiu, merit asta, ştiu că desfrânarea este un megapăcat de căpătâi, care încalcă atât porunca a şasea, ce spune „să nu preacurveşti”, cât şi pe a noua ce spune „să nu pofteşti nevasta aproapelui tău”.
Nu ştiu dacă voi fi în stare să mă distrez în călătoria asta.
Dar trebuie să încerc. Că mă transform treptat într-unul din acei bătrânei care vorbesc numai despre beteşugurile lor, într-o persoană antipatică şi plicticoasă.
230
- FAUSTO BRIZZI -
— 33
Interrail nu e numele unei călătorii a tinerilor golănaşi, aşa cum cred toţi cei care nu au pus-o în practică. Este numele unui tip de bilet. E un abonament nelimitat la trenurile europene care astăzi se numeşte Global Pass. Dacă ai mai puţin de douăzeci şi şase de ani, biletul este automat de clasa a doua, dacă ai mai mult, poţi avea acces şi la clasa întâi.
Umberto poartă tot rucsacul de atunci, model militar, cam uzat şi nu prea ergonomic, cu două bretele care îi rup spinarea. Corrado şi cu mine însă am cumpărat două
rucsacuri de munte ultramoderne. Am decis să nu ne pese chiar atât de fidelitatea absolută a acestei replici târzii a excursiei noastre din tinereţe.
Şi acum douăzeci de ani am plecat tot din Termini, glorioasa gară a Romei. Umberto, ca un cercetaş adevărat, a ajuns mai devreme şi a adus şi săculeţul cu provizii pentru prima porţiune a traseului. Corrado, care urăşte trenurile, a încercat până în ultimul moment să ne convingă să
străbatem o bucată cu un zbor gratuit al companiei sale, dar
„Tren era, tren o să fie!” i-a tăiat-o scurt Umberto, mai hotărât ca niciodată. Prima etapă, cam la aceeaşi oră ca atunci, München, ţinta nelipsită din orice interrail demn de acest nume. Cuşete de clasa a doua, ca să ne simţim tineri şi globe-trotteri. Avem un compartiment de patru numit, cred că ironic, „C4 confort”. Confortul constă într-un pahar cu apă sigilat, un şerveţel umed, un colac de wc şi, să vezi şi să
nu crezi, o pereche de papuci. înainte ca trenul să se pună în mişcare, ne rugăm să nu sosească şi un al patrulea călător.
Şi când colo, iată-l. Cel mai îngrozitor exemplar al unui tovarăş de drum din lume: tipul logoreic. Un navetist care lucrează în Germania şi se întoarce în Italia la nevastă-sa la sfârşit de săptămână. Credeam în naivitatea mea că nu mai există navetişti. Pentru a ne proteja de fluviul de cuvinte care ne-ar putea îneca, folosim, fără a recurge la semne 231
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
convenţionale, vechea şi verificata noastră tactică: ne prefacem că suntem trei turişti din Liechtenstein. Aproape nimeni nu ştie cum se vorbeşte în Liechtenstein, şi astfel orice tentativă de conversaţie e omorâtă în faşă. Dar din nefericire pentru noi, în fascinantul principat se vorbeşte germana. Tovarăşul nostru de drum ştie limba şi vrea să
profite de prezenţa noastră ca să şi-o perfecţioneze. Suntem nevoiţi să dăm pe faţă adevărul şi să încasăm o oră de banalităţi, până când deschidem contraofensiva şi îl îngropăm în cuvinte şi amintiri. Obiectivul principal al primului şi, credeam noi, unicului nostru interrail fusese acela de a vizita câteva state mai mici ale Europei, cele despre care cunoşteam foarte puţine alte lucruri în afară de nume: Luxemburg, Andorra şi, cum ziceam, Liechtenstein.
Pe atunci aşa ceva ne distra grozav.
Trebuie să vă mărturisesc că un moriturus de cancer nu ar trebui să călătorească la cuşetă. Mi s-a spus că am tuşit toată noaptea şi cred că prietenii mei s-au gândit de mai multe ori să mă stranguleze în somn. Lucrul absurd este că
de-acum, când tuşesc, nici nu mă mai trezesc. Şi nici în acea noapte nu am făcut excepţie. Trenul de noapte pentru mine e ca un leagăn vrăjit. Sunetul ritmic şi hurducăielile la dreapta şi la stânga seamănă cu adevărat cu legănatul unei doici iubitoare. Am dormit şi m-am trezit exact când trenul frâna ca să intre în gara de la München. Abia de aici călătoria noastră începe cu adevărat.
232
- FAUSTO BRIZZI -
— 32
Primul impact cu Germania este mereu anevoios. Germana e o limbă atât de diferită de a noastră, încât, în anunţurile din gară, nu-mi pot da seama nici măcar care sunt reclame şi care sunt comunicări de serviciu.
