Paola se învârte printre tarabe şi ne aruncă doar când şi când câte o privire. Lorenzo ne ignoră fără probleme, absorbit deja într-o întrecere care pe care la biliard.

După zece minute, Eva şi cu mine părăsim piaţeta, în sens metaforic, vreau să spun. Cunoaşteţi acea stare de transă în care intraţi, de exemplu, în timpul lecturii unei cărţi? Tocmai citiţi ultimul roman de Ken Follett pe malul mării, când deodată simţiţi cum plonjaţi în paginile lui şi vă aflaţi cu adevărat în Anglia Evului Mediu, până când ceva vă readuce brusc la realitate. Despre acest tip de transă vorbesc. După

alte zece minute, eu şi fetiţa mea dansăm singuri, ne aflăm pe piscul unui munte, în jurul nostru, numai zăpadă şi tăcere. Dansăm dezlănţuiţi, fără să simţim oboseala şi aproape fără să respirăm. O stare de euforie, pe care n-am mai simţit-o de mult şi pe care cred că fiica mea nu a cunoscut-o deloc până acum. N-am văzut-o niciodată aşa de fericită ca în timpul rock’n’roll-ului, când o fac să alunece printre braţele mele, amintindu-mi eu mişcările de pe la vechile ceaiuri din timpul liceului. E uşoară şi acesta e un mare avantaj. Continuăm să dansăm, fără să ne mai pese de lumea ce ne înconjoară. Suntem doar noi doi. Eu şi micuţa şi impetuoasa mea prinţesă.

Înainte de colapsul meu cardiocirculator, mă salvează o voce la megafon:

— Stop dans! Peste cinci minute urmează premierea.

Mă prăbuşesc pe o bancă lângă partenera mea.

— Am fost buni, tati?

— Foarte buni.

— Crezi că o să câştigăm?

282

- FAUSTO BRIZZI -

— Nu cred, nu prea îi scot ei câştigători pe străini, spun eu prudent, bănuind eu că ne vom situa pe un loc nu tocmai excepţional.

Vin către noi şi Paola şi Lorenzo. Descopăr că ne-au ţinut pumnii la ultimele dansuri. Soţia mea ne întinde două felii de pepene răcoritor. O iubesc şi pentru acest lucru.

Cu faţa cufundată în miezul cel roşu al pepenelui ascultăm cum juriul proclamă perechea învingătoare. Cel ce vorbeşte este chiar primarul, primit cu o suită de aplauze şi fluierături vesele.

— Cu 128 puncte câştigă perechea formată din Sabino şi Gabriella Antinori.

Au câştigat Sabino şi fiica lui. Şi întrucât soţul doamnei este unul dintre organizatori, bănuiala de blat în stil italian este cât se poate de legitimă. Cei doi sărbătoresc de parcă ar fi câştigat Oscarul.

— Iată şi tabela cu clasamentul general, conchide preşedintele juriului.

Eva aleargă iute să se uite. Nu am putere să merg şi eu cu ea. Se întoarce după treizeci de secunde cu urechile pleoştite.

— Suntem ultimii, îmi comunică.

— Au făcut precis nişte matrapazlâcuri, comentez eu. Data viitoare, ne antrenăm şi va merge mult mai bine. Mai vrei o felie de pepene?

Îmi răspunde bucuroasă că da, uitând pe loc de rezultatul nostru atât de prost din concurs. O iau de mână şi alergăm către taraba cu fructe, sub ochii îngrijoraţi ai Paolei.

— Dar acuma trage-ţi sufletul.

Nu o aud şi mai comand două felii uriaşe de pepene. Sunt un tătic foarte satisfăcut. Azi, Eva a învăţat să se lase purtată de val şi să piardă. Două lucruri care îi vor prinde bine în viaţă. Încerc să descifrez în trăsăturile ei cum va arăta ca femeie. O femeie foarte frumoasă, care va suci minţile tuturor bărbaţilor care vor avea şansa să o întâlnească. Păcat că nu o voi vedea îmbrăcată în rochie de 283

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

mireasă. Şi că nu o voi duce la altar. Era o datorie care îmi revenea.

O lacrimă îmi curge pe obraz.

— Plângi, tati?

— Nu, o liniştesc eu, e doar sudoare.

Apoi îi întind felia uriaşă de pepene. Şi îi zâmbesc.

284

- FAUSTO BRIZZI -

— 15

Înainte de a porni din Roma, strânsesem câteva informaţii de pe internet. Un text foarte îmbietor descria un loc cu nume misterios: Satul Neosapiens.

E vorba despre un parc de distracţii sui generis, gândit ca o aşezare preistorică autentică, unde poţi experimenta pe propria-ţi piele tehnicile de supravieţuire adaptate acelor vremuri şi poţi fi pus la încercare în activităţi precum trasul cu arcul, construirea adăposturilor, aruncarea suliţei şi parcurgerea fazelor supravieţuirii.

Mi s-a părut perfect pentru o etapă a călătoriei noastre. Să

poţi gusta pentru o zi viaţa unor cu totul alte vremuri, când nu

existau

nici

chibrituri,

nici

electricitate,

nici

supermarketuri, este oricum o experienţă formativă. Nu am reuşit niciodată să o conving pe Paola cea mereu îngrijorată

să îi trimit pe Lorenzo şi pe Eva în tabere de cercetaşi, iar acesta este un prilej bun pentru un curs complet despre viaţa sub cerul liber. Adevărul e că nici copiii mei nu au fost niciodată prea entuziasmaţi de ideea de a-şi petrece weekendurile în pădure şi lucrul acesta m-a mâhnit întotdeauna. Eu consider că anii petrecuţi în taberele de cercetaşi au fost cei mai distractivi din viaţa mea şi în acelaşi timp şi cei mai educativi; e combinaţia dintre două lucruri care nu se potrivesc aproape niciodată.

Cum sosim, ne întâmpină cu cordialitate un animator care ne prezintă regulile: pe parcursul întregii zile se interzice folosirea telefoanelor mobile şi a aparaturilor electronice de orice fel, precum şi fumatul. Ne roagă să facem un efort să

gândim şi să ne comportăm ca nişte oameni primitivi.

— Sunt şi dinozauri pe aici? întreabă Lorenzo plin de speranţă.

— Nu, nu sunt, răspunde animatorul. Aş adăuga: din fericire! Chiar şi cu armele de acum, nu am avea nicio şansă

de supravieţuire unui atac al unui Velociraptor sau al unui Tyrannosaurus rex.

285