— Hai cu toţii să păpăm la hanul La Racul Roşu. Nu vă e foame?
Micul cor de „ba daaaaa” nu lasă loc îndoielilor. Mergem cu toţii să mâncăm. Mă uit cum Paola e căpetenia micii trupe de înfometaţi. Mă simt ca un atacant care a marcat un gol.
Dar meciul sentimentelor e încă în desfăşurare.
292
- FAUSTO BRIZZI -
— 13
Argentario. Un cuvânt lucitor care pentru mine şi Paola are o semnificaţie magică: aici, în urmă cu zece ani, l-am zămislit pe Lorenzo. Am rezervat acelaşi mic hotel de atunci, care între timp şi-a schimbat administratorul, dar a rămas tot foarte romantic. Se află pe promontoriul dintre Porto Ercole şi Porto Santo Stefano, într-o zonă mai puţin accesibilă turiştilor. Mi-l amintesc ca pe un mic paradis; cine ştie de ce nu ne-am mai întors aici.
— Tu ştii, Lorenzo, că mama şi tata te-au conceput aici?
— Da’ eu sunt din Roma!
— Te-ai născut la Roma, dar ai fost conceput aici.
Intervine Eva:
— Ce înseamnă „conceput”?
Hopa, acuş e acuş; e dialogul cel mai periculos pentru părinţii de pe orice meridian.
— Înseamnă că aici tata şi mama şi-au dat multe sărutări şi au hotărât să aibă un copil. Mai precis pe Lorenzo.
— Sărutările nu sunt suficiente pentru a face un copil, precizează Lorenzo, trebuie să faci dragoste.
Perfect. Suntem deja cu un pas înainte.
— Exact, am făcut dragoste şi după nouă luni s-a născut Lorenzo. Eram chiar în hotelul ăsta.
— Da’ tata era deja grăsun? întreabă Eva.
Paola, până în acel moment puţin iritată, nu-şi poate masca zâmbetul.
— Da, era deja, să spunem, mai voinic.
— Am ajuns, întrerup eu, intrând pe uşa hotelului.
În timp ce descărcăm bagajele, le comunic copiilor iniţiativa mea.
— În seara asta, tata şi mama iau masa singuri. Am găsit o persoană care să vă ţină de urât.
Paola intervine imediat, ca să pareze lovitura.
— Nu intenţionez deloc să-mi las copiii pe mâna unei fete necunoscute.
293
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Savurez momentul, gândit cu multe zile înainte.
— Adevărul e, încep eu să spun, că nu e chiar o fată şi mai ales nu este necunoscută.
Îi arăt o persoană în spatele ei. Paola se întoarce şi o vede, în pragul hotelului, pe Martina care îi face cu mâna. În spatele lui Miss Marple e Oscar, care poartă ochelari de soare şi zâmbeşte. Par mai tineri cu zece ani.
— Ţi se par potriviţi ca babysitteri? întreb eu, surâzând.
Copiii aleargă în întâmpinarea bunicilor, chiuind de fericire.
— Astăzi e zi de odihnă la cofetărie, îi explic, şi atunci l-am rugat pe tatăl tău să facă o excursie la Argentario cu Martina. Trebuie să adaug că nu a trebuit să-l rog prea insistent.
Paola se dă bătută. Am reuşit un gol la vinclu.
Spre seară, îi lăsăm pe Lorenzo şi Eva în grija celor doi babysitteri mai ninşi de ani şi o duc pe Paola la cină în micul restaurant al hotelului, o oază de romantism, aflată fix deasupra mării. Comandăm un antreu din peşte crud.
— De ce m-ai adus aici? mă întreabă ea, în timp ce aşteptăm mâncarea.
— Pentru că voiam să-i arăt lui Lorenzo locul în care a fost zămislit.
— Repet întrebarea. De ce m-ai adus aici?
Merg drept la ţanc.
— Pentru că e un loc important pentru noi şi nu ştii cât de mult aş vrea să fac pace cu tine. Iertare, iertare, iertare, iertare, de mii de ori iertare.
— Ştii ceva, Lucio?
Când îmi spune „Lucio” şi nu „iubitule” e mereu un semn prost.
— Dacă m-aş fi măritat cu unul de soiul lui Corrado, mi-aş
fi asumat că mă înşală, nu o dată, ci de mii de ori. Să
spunem că prăbuşirea ar fi fost mai puţin violentă. Dar în ce te priveşte, în ce ne priveşte, aş fi băgat mâna în foc.
294
- FAUSTO BRIZZI -
— Am greşit, ce să mai fac?
— Nu mă hărţui, dă-mi timp.
— Nu mai am timp.
