un colţ de stâncă ucigaş şi niciun gard din stâlpi ascuţiţi, în care să mă prăbuşesc ca tras în ţeapă, ci un tufiş de urzici.
Care îmi salvează viaţa şi îmi compromite după-amiaza.
Rezultatul plimbării noastre cu calul: erupţii cutanate ici şi colo pentru mine, insolaţie pentru Andrea, dureri de şale pentru Umberto şi o gleznă scrântită pentru Corrado, căruia i-a rămas piciorul prins în scăriţă în momentul descălecării.
Suntem patru muschetari puţin cam ruginiţi. Dar ne punem speranţele în revanşa serii: răgetul nocturn al bătrânilor lei.
241
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Toţi masculii au o caracteristică în comun: când au douăzeci de ani, le admiră şi le fac curte fetelor de douăzeci de ani, iar când au patruzeci, tot la fel. E o lege ştiinţifică. Eu cred însă că există un factor nostalgic care explică o atare preferinţă. Continuăm să iubim aceleaşi filme, aceleaşi cărţi şi aceleaşi locuri pe care le iubeam când eram copii. Tot aşa se întâmplă şi cu fetele de douăzeci de ani. Am fost convingător?
Descoperim de îndată că neuitatul Bier und Liebe a fost înlocuit de un local agresiv numit Tot oder lebendig, adică
„viu sau mort”. Înăuntru sunt sute de flăcăi nemţi între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani ce se întrec care mai de care în beri, năduşeli şi pastile de tot felul nu foarte bine identificate. Jur că nu m-am simţit în viaţa mea aşa de străin de un loc. Muzica e mult prea tare, împiedicând orice comunicare socială, lumina e mult prea slabă, împiedicându-i pe cei miopi să citească meniul, aerul e lipsit de oxigen, împiedicând mintea să-şi păstreze o luciditate satisfăcătoare.
În ciuda acestor lucruri, încercăm să ne distrăm. Eu sunt numit pe dată „mingea la picior”, întrucât nu am nicio intenţie să mă cherchelesc sau să încerc să agăţ vreo tânără
teutonă căreia i-aş putea fi tată. Vreau să beau doar nişte cocktailuri cu fructe şi să mă las hipnotizat de clipurile muzicale ce se succed pe un perete transparent.
Are grijă însă Corrado să mai agite seara, luându-se la harţă cu prietenul fetei ales de el ca obiect al dorinţei.
Băiatul în chestiune e un pirpiriu fără muşchi, dar care e înconjurat de mulţi amici destul de chercheliţi. E musai să
ne luăm tălpăşiţa din acel local înainte să înceapă o păruială
generală. Aşa că iată-ne hălăduind prin München ca nişte pierde-vară. Stăm la palavre până la patru dimineaţa.
Am uitat să sun acasă. Mi-e dor de mor de Paola şi de copii.
E o noapte fără somn. O noapte fără vise.
242
- FAUSTO BRIZZI -
— 30
La micul dejun, Umberto ne vorbeşte de următoarea etapă: Vaduz, capitala statului Liechtenstein. În urmă cu douăzeci de ani, am câştigat cam o sută de dolari la cazinoul din pitorescul orăşel şi ne-am simţit ca nişte magicieni ai ruletei.
Îl întrerup însă imediat cu o întrebare ce mi-a ţinut de urât toată noaptea:
— Ce caut eu aici?
Cele patru cuvinte şi semnul întrebării îi lovesc pe prietenii mei ca o rafală de mitralieră.
— În ce sens? întreabă Corrado.
Nu ştiu cu ce cuvinte să mă adresez micului meu public fără să-l ofensez.
— În sensul că vreau să mă întorc acasă. Iertaţi-mă, dar nu asta e călătoria pe care vreau s-o fac. Sau, mai bine spus, pe care trebuie s-o fac.
D’Artagnan îmi surâde: e unicul care a înţeles deja.
— Soţia ta nu va accepta niciodată, după toate câte ai făcut, spune el.
— O să încerc.
— Nu am înţeles despre ce vorbiţi, întreabă Umberto.
— Vreau să fac o călătorie cu copiii mei. Şi cu Paola. Vreau să-mi petrec toate zilele ce-mi rămân cu ei. Şi nu cu voi.
Poate am fost prea direct şi încerc să mai netezesc din colţuri.
— Să nu mă înţelegeţi greşit, voi sunteţi prietenii mei de suflet, noi suntem cei patru muschetari ai reginei, dar eu cunosc totul despre voi, calităţi şi defecte, şi voi despre mine, de asemenea. Despre copiii mei însă nu ştiu aproape nimic, iar ei nu ştiu nimic despre mine. În acest moment am nevoie de ei. Iar ei nu ştiu, dar au nevoie de mine.
Tăcere.
— Nu pot pierde nici măcar un minut.
Mă uit în ochii lor, pe rând.
— Iertaţi-mă. Dacă vreţi, puteţi continua excursia.
243
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
