eram pe punctul de a aluneca de câteva ori. Lorenzo e mai 297
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
ager, sau poate încălţămintea lui e mai performantă decât tenişii pe care îi aveam eu acum treizeci de ani.
— Pot să te întreb ceva, tati?
— Da, sigur.
— Cine e amicul ăsta Fritz, de care uneori vorbeşti cu mama? E un prieten de-al tău pe care nu-l cunosc?
— Da, nu-l cunoşti. Nu e o persoană prea agreabilă şi sper să nu-l întâlneşti niciodată.
— Şi atunci de ce îi spui „amic”?
— E un mod ironic de a vorbi. Ca atunci când Eva spune despre tine că eşti primul din clasă.
— Adică, un luat la mişto?
— Nu chiar. Ironia e mai subtilă. Ca să spui ceva, foloseşti un cuvânt cu înţeles opus. De exemplu, când săptămâna trecută ai spart geamul unui tablou cu mingea, eu ce ţi-am spus?
— Mi-ai spus: „Bravo, felicitări”.
— Exact aşa. Eram ironic.
Lorenzo surâde. A înţeles.
Îi surâd şi eu. Păcat că nu am petrecut mai multe zile exclusive ale bărbaţilor. Mare păcat.
Marea e deja aproape. Am ajuns. Îmi amintesc că mai e o singură bucată de străbătut printre copaci, după care îşi va face apariţia minunatul golfuleţ.
Un mic semnal ne dă de ştire că se întâmplă ceva: răsună
de la distanţă vocile suprapuse ale celor de la Trio Medusa care, pe frecvenţa Radio Deejay, îi invită pe italieni să
pornească prudent la drum şi să evite traficul din primul Black Friday al acestei veri toride. După care transmit un evergreen: genericul muzical din Atlas Ufo Robot.
Pe fundalul muzical al primei strofe din neuitatul hit pentru copii „Se transformă într-o rachetă cu circuitele a mii de supape”, ne trezim în faţa golfuleţului paradiziac. Fost paradiziac. Acum e invadat de o hoardă de turişti deşertaţi aici de două ambarcaţiuni mari ce aşteaptă în radă, cam la treizeci de metri de ţărm. Umbrele, chiote, miros de ulei de 298
- FAUSTO BRIZZI -
plajă, rachete şi mingi, bikini, găleţi de apă în cap, sandviciuri cu mozzarella şi roşii. Cincizeci de metri de plajă
stâncoasă aglomerată ca un hipermarket în ziua lichidărilor de stoc.
Lorenzo se uită la mine şi exclamă:
— E splendidă această plajă necontaminată, bravo, tata!
Conceptul de ironie îi e cât se poate de clar de acum. Mă
pufneşte râsul.
Găsim un colţişor printre stânci, în care să ne lăsăm prosoapele şi rucsacurile.
— Dar nu ni le fură? întreabă Lorenzo.
— Suntem cu ochii pe ele… Hai să facem o baie.
Îmi scot tricoul şi îi spun să mă urmeze. El ezită. După
care vine şi el.
Eu alerg în apă şi mă arunc. Lorenzo face doar câţiva paşi şi rămâne ancorat acolo unde apa îi ajunge până la mijloc.
Contactul cu nisipul de sub picioare are un efect liniştitor pentru el, e ca plăpumioara lui Linus.
Mă duc la el.
— Vrei să faci pluta? Te ţin eu.
Acceptă şi se lasă ridicat la suprafaţa apei. O mână sub cap, cealaltă sub şolduri.
— Respiră adânc. Corpul uman e ca o bucată de lemn.
Pluteşte. Nu poate merge la fund.
— Nici dacă înghiţi douăzeci de litri de apă?
— Ce legătură are? Dacă înghiţi, sigur că te duci la fund.
Dar tu, când te scufunzi, ţii gura închisă şi aşa nu înghiţi nimic.
Lorenzo se destinde. Închide ochii şi se lasă legănat de valuri. Îl ţin, făcând foarte puţin efort, graţie principiului lui Arhimede. Apoi, încetul cu încetul îl împing în sus tot mai puţin. Şi îl las liber. Nu-şi dă seama. Stau lângă el să-l ocrotesc. Linia lui de plutire e perfectă, până când deschide ochii şi vede că nu-l ţin. Dă din mâini disperat şi încearcă să
atingă fundul apei, dar curentul ne-a purtat câţiva metri mai în larg şi nu mai ajunge cu picioarele jos.
299
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Tati, mă înec!
— Stai liniştit… nu te îneci, sunt la doi metri de el şi asta îl linişteşte. Încearcă să mişti picioarele ca şi când ai fi pe bicicletă.
El face exact ce-i spun. Dar mişcarea dezordonată a mâinilor nu-i asigură un echilibru bun.
— Gata, tată! Ajută-mă!
