— Cu cât eşti mai relaxat, cu atât reuşeşti să te ţii la suprafaţă. Hai, picioarele ca pe bicicletă, iar cu braţele împinge suprafaţa apei, ca şi cum ai încerca să-ţi faci un loc de trecere prin apă.

Bicicletă, braţe… Deja e mai bine.

— Acum, hai la mal! Nu mai pot.

— Ba poţi! Hai, dedesubt ca bicicleta, deasupra mişti braţele amândouă, ca o broscuţă.

În cele din urmă, capătă un ritm bun. Se relaxează.

Pluteşte.

— Vezi că poţi?

Zâmbeşte, uluit că a reuşit.

Picioare, braţe, picioare, braţe.

Lorenzo a învăţat să înoate. Pentru diferitele stiluri de înot, o să fie timp.

Mă duc la el şi îl strâng cu putere. Se lasă obosit în braţele mele. Îl duc câţiva metri mai încolo unde poate atinge fundul apei.

— Ai fost nemaipomenit! exclam.

— Eşti ironic? mă întreabă, trăgându-şi sufletul.

— Nu, vorbesc serios.

Ne întindem la soare ca să ne uscam. Apoi mâncăm sandviciurile pe care ni le-au pregătit la hotel. Rămânem acolo până când cele două bărci mari pleacă din nou, iar soarele aproape că se sprijină de linia orizontului. Mica plajă

e plină de tot felul de deşeuri, pângărită de invazia turiştilor.

Ne apucăm să o curăţăm. Facem două grămezi mari de gunoi, sperând ca unul dintre cei doi marinari de pe 300

- FAUSTO BRIZZI -

ambarcaţiunile de mâine să se simtă responsabil şi să le ia de acolo.

Când ne întoarcem la doamnele noastre, soarele s-a culcat deja. Suntem frânţi de oboseală şi nu mai avem nici măcar forţa de a mânca de seară.

— Cum a fost? mă întreabă Paola când rămânem singuri.

— Ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu el.

— Ştiu, e durerosul răspuns al soţiei mele. Ştiu.

301

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 11

Străbatem Autostrada Aurelia cu viteză moderată, cu ferestrele deschise. Mă simt Bruno Cortona, alias Vittorio Gassman, în capodopera lui Dino Risi, Depăşirea, arhetipul tuturor filmelor on the road ce au urmat. Conduc, încercând să ignor durerea din coaste care mă lasă fără aer. Paola, lângă mine, a aţipit, în timp ce maşina a lăsat în urmă

Toscana şi-şi face triumfal intrarea în Liguria. Şi Eva doarme, cu capul pe Lorenzo, care însă e atent la drum şi la indicatoarele stradale.

— Mergi încet, tata, că e poliţia pe aici.

— Mulţumesc.

Chiar atunci trece o maşină din sens opus care ne face semn cu farurile.

— Ce voia ăla?

— Să ne anunţe că e o patrulă a poliţiei rutiere plasată pe aici. Situaţia clasică. Încetineşti pentru că vezi maşina lor cu dispozitivul de înregistrare a vitezei din trafic, după care accelerezi din nou. Şi astfel patrula te opreşte şi-ţi dă

amendă.

— Şi cum de te-a anunţat? Îl cunoşti?

— E o tradiţie italiană. Toţi uniţi împotriva poliţiştilor şi carabinierilor.

— De ce?

— Bună întrebare. Pentru că suntem italieni. Şi pentru că

avem cu toţii ceva de ascuns. Încălcarea legii este unicul lucru ce ne uneşte cu adevărat.

— Şi tu o încalci, tati?

Ca de obicei, m-am băgat într-un teritoriu minat. Chiar dacă nu e foarte educativ, iau decizia să spun adevărul, în timp ce cu adevărat trecem pe lângă un punct de control, care ne ignoră.

— Din când în când. Dar încerc să nu fac acest lucru.

— Şi ce infracţiuni faci?

302

- FAUSTO BRIZZI -

— Infracţiuni e un cuvânt cam greu. Să spunem contravenţii. Există atâtea moduri de a ocoli legea. Şi azi-dimineaţă, proprietarul m-a întrebat dacă vreau factură şi i-am spus că nu, iar el ne-a făcut o reducere.

— Dar reducerea e un lucru bun.

— Da, dar în felul ăsta proprietarul hotelului evită să

plătească impozitul, iar eu sunt complicele lui.

— Nu mi se pare o infracţiune gravă.