Există ceva ce aş vrea să fac în cele zece zile de călătorie ce-mi rămân?

Nu ştiu. Copiii se distrează, dar simt că nu am avut încă

ideea potrivită pentru a o recuceri pe Paola. Şi întrucât ideile, când te gândeşti prea mult, nu îţi vin niciodată, încerc să nu-mi mai bat capul.

Paola zice ceva, dar n-o aud. Repetă.

— E totul în ordine? îi răspund prompt:

— Sigur, iubito. Mergem la acvariu?

Urletele de bucurie ale Evei îmi dau de înţeles că

propunerea e acceptată.

306

- FAUSTO BRIZZI -

— 9

— Astăzi completăm etapa „exploratorii mărilor” din călătoria noastră şi mergem în sanctuarul cetaceelor.

— Ce adică? O biserică dedicată balenelor?

Eva mă priveşte fix de jos în sus, în timp ce ne plimbăm de mână. E încă entuziasmată după vizita de ieri de la acvariu.

Are dreptate, în fond denumirea asta e destul de echivocă.

— Nu, e o zonă din Marea Liguriei în care trăiesc delfini, balene, caşaloţi şi ţestoase marine.

— Vreau şi eu o ţestoasă acasă! Ca aia pe care am văzut-o ieri.

— Nu putem să o scoatem din mare. E o ţestoasă marină.

— Dar au scos-o deja din mare. Stă într-un acvariu.

Raţionamentul ei e fără cusur, ca întotdeauna. Eu şi foarte tânăra mea însoţitoare suntem în misiunea de a cumpăra croasante pentru toţi. Nu sunt ca acelea pe care le face socrul meu, dar o să ne mulţumim cu ce o fi. Micul dejun de ieri de la hotel era aşa de deprimant, încât ne-a mobilizat să

pornim la o vânătoare de bunătăţi prin împrejurimi.

Peste două ore, ne urcăm la bordul unei mici ambarcaţiuni, care face serviciul de whale watching. Suntem cu toţii cam treizeci de persoane.

Lorenzo e mai atent la modul de funcţionare a vasului decât la întâlnirea iminentă cu cele mai mari cetacee din Marea Mediterană. Paola este neobişnuit de destinsă. În zilele astea, mă simt ca un tour operator care se străduieşte să-şi distreze zilnic clienţii cu iniţiative originale. Astăzi, e clar pentru toţi, excursia pe mare este dedicată pasiunii Evei pentru natură şi animale.

Primii care vin în vizită sunt delfinii. Fac piruete, în timp ce urmăresc barca noastră ca nişte atleţi de la Cirque du Soleil, care execută un număr exersat mulţi ani de-a rândul.

Totul e aşa frumos că pare ar fi trucat.

307

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Mă coc de atâta soare şi salinitate, dar azi nu simt nicio oboseală. Fac eforturi să respir în ritm lent şi relaxat, în timp ce fiică-mea strigă de bucurie, alergând de-a lungul parapetului vasului. Inspir şi dau afară, inspir şi dau afară.

Ascult cât de gâjâită îmi este răsuflarea când îmi umflă

plămânii vătămaţi. Pare un şuierat. Nu pare, chiar e un şuierat.

Mă întorc şi spectacolul din faţa mea e de necrezut: o uriaşă balenă înoată paralel cu nava noastră, împroşcând apă ca într-un ţâşnet de gheizer. Sunt doar eu pe partea asta a ambarcaţiunii, toţi ceilalţi au alergat pe cea opusă ca să

vadă spectacolul pitoresc al delfinilor. Aş vrea să scot din rucsăcel polaroidul, dar sunt ca hipnotizat. Uriaşul mamifer se uită la mine. Ochiul său mastodontic mă fixează cu insistenţă. Îi zâmbesc. Nu înţelege. Pare că ar vrea să-mi spună ceva. Ne studiem unul pe altul, pe fundalul chiotelor provocate de acrobaţiile delfinilor. Pluteşte alături de vas fără

vreun efort vizibil. Îi pot auzi în mod distinct răsuflarea. E o clipă de pace infinită.

Timp de câteva secunde, mă ispiteşte ideea de a mă

arunca în apă alături de ea şi de a dispărea în acel ultramarin pentru totdeauna. Ar fi probabil un sfârşit mai elegant. Sunt pe punctul de a pune un picior pe bară şi de a sări parapetul, când vine în fugă Eva, care a zărit-o prima pe însoţitoarea noastră:

— Balena! Pe partea asta!

Cu toţii se reped pe celălalt flanc al ambarcaţiunii, făcând-o să se dezechilibreze în mod periculos. Adio pace infinită.

Cetaceul pe dată se cufundă sfios, ataşând parcă

spectacolului cuvântul „sfârşit”. Tot restul dimineţii nu mai întâlnim niciun alt locuitor al mării. Ne întoarcem în port când ora prânzului trecuse deja de ceva timp. Eva e fericită: a numărat doisprezece delfini, patru pescăruşi şi o balenă.

Eu mă simt mai calm, ca şi cum cetaceul mi-ar fi transmis puţin din seninătatea sa zen.

308

- FAUSTO BRIZZI -

— 8

Mic dejun pe malul mării. Paola dezleagă din „Săptămâna enigmistică” eu citesc ştirile despre viitoarele transferuri de fotbalişti ale unui campionat pe care nu-l voi vedea, Eva şi Lorenzo s-au aventurat în construirea unui castel de nisip exagerat de mare, pe care cu greu vor reuşi să-l termine până

mâine în zori. Părem una dintre multele familii în vacanţă.

Nu ne mai trebuie decât o bărcuţă pneumatică şi o saltea în formă de crocodil. Astăzi e ziua mea. Am decis să mi-o serbez la prânz, la cel mai bun restaurant din zonă. Îmi imaginam puţin altfel vârsta de patruzeci de ani. Mă ridic din şezlong şi las ziarul.

— Lorenzo! Eva! Ne jucăm împreună ceva?

Nu trebuie să le spun de două ori.

Un concurs cu bile.

Mai întâi construim pista. Eva se aşază pe nisip, iar Lorenzo şi cu mine o târâm aşa încât cu picioruşele să