traseze şanţul. Nu va fi o pistă oarecare, ci va fi cel mai incredibil circuit pentru bile din toată istoria omenirii, având curbe parabolice, tuneluri, şanţuri şi capcane.

— Să vă spun regulamentul. Sunt trei ture de calificare când se numără de câte ori atingi bila într-un circuit. Cine s-a folosit de cele mai puţine bobârnace îşi adjudecă dreptul de a porni din pole position şi va trage primul. După care facem cinci ture la întrecere, în care fiecare are dreptul la câte un bobârnac.

Scot bilele dintr-un săculeţ. Le-am păstrat cu străşnicie, sunt aceleaşi din copilărie, zgâriate şi uzate, purtând pe ele fotografiile îngălbenite ale cicliştilor: Baronchelli, Moser şi Saronni. Chiar şi numai simplele lor nume, de-a dreptul mitice, îmi amintesc de căţărările pătimaşe din Turul Italiei, tricourile galbene şi roz asudate, sticlele cu apă aruncate pe bordura drumului, pe care publicul entuziast se bătea să le ridice. Întrecerea între noi, cicliştii de pe plajă, începe la miezul zilei, sub un soare, pentru care îţi trebuie o cremă cu 309

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

protecţie cu factor cincizeci. Eu sunt un campion, ca în toate jocurile pe bază de bobârnac, dar joc încet, ca să le permit copiilor să mă întreacă. La sfârşit, câştigă Lorenzo, a doua e Eva, al treilea sunt eu. Când mergem la masă, la restaurantul de pe ţărm, suntem năduşiţi şi bucuroşi. Cer şi obţin dreptul de a-mi lua iute revanşa.

La încheierea mesei soseşte şi tortul cu două lumânări deasupra: un patru şi un zero. Le sting repede şi mă prefac că sunt fericit, în timp ce restul familiei aplaudă şi-mi cântă

Mulţi ani trăiască!

După ce ne întoarcem în cameră, în timp ce Paola face un duş, cotrobăi prin valiza ei ca să găsesc un încărcător pentru telefon, căci al meu parcă s-a evaporat.

Sub un teanc de cămăşi şi o pereche de pantofi nu găsesc încărcătorul. Găsesc o scrisoare. O pagină îngălbenită, cu nişte pete de umezeală, smulsă dintr-un caiet dictando. O

scrisesem eu Paolei. Cu doisprezece ani în urmă. Poate e ultima scrisoare pe care am scris-o, înainte de a fi târât şi eu în dictatura aridă şi trivială a e-mailurilor.

Ies pe balcon şi o recitesc. Nu-mi aminteam aproape nimic.

Iubita mea,

mai e puţin. Mâine ne căsătorim. Să nu întârzii, mereu îmi este milă de mirii care aşteaptă în faţa bisericii şi trebuie să suporte nelipsita replică a prietenului jovial: „După mine, s-a răzgândit!” Mâine voi fi emoţionat, poate obosit, şi nu voi apuca să-ţi spun tot ceea ce aş vrea, aşa că îţi scriu. Faptul că te-am cunoscut şi (sper) că îmi devii soţie este cel mai mare cadou pe care mi l-a făcut viaţa. Alaltăieri m-a sunat un tip simpatic de la biroul Destine şi mi-a povestit câteva fragmente din viaţa noastră viitoare. Vom avea patru copii (şi eu i-am spus că sunt cam mulţi, dar Destinul face cum vrea el); în fiecare an vom merge cincisprezece zile cu tatăl tău şi mama ta la Fregene (ne-am învoit să fie cel puţin o săptămână); într-o bună zi, fiica noastră cea mare ne va spune că e însărcinată cu bărbatul pe care îl iubeşte şi noi vom plânge de fericire; când vom avea şaizeci de ani şi copiii 310

- FAUSTO BRIZZI -

noştri vor fi plecaţi de lângă noi, vom vinde tot şi ne vom muta pe o barcă cu pânze, ca să facem în fine împreună

ocolul lumii, aşa cum ţi-am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt; în cele din urmă, ne vom retrage să trăim într-o casă

pe plajă, aşa spun toţi, dar noi chiar o să facem asta şi vom îmbătrâni unul lângă celălalt, uitându-ne cum apune soarele peste mare şi peste viaţa noastră (astea nu sunt vorbele mele, le-am preluat, dar nu-mi amintesc de la cine), apoi, într-o bună zi, vom adormi îmbrăţişaţi şi nu ne vom mai trezi. Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi. Al tău, Lucio

Împăturesc scrisoarea. Plâng.

Ce ciudat! Am greşit toate previziunile. Nimic din ceea ce am sperat nu se va înfăptui.

Îmi dau seama abia acum că Paola e în spatele meu.

Plânge şi ea.

— O mai ţineai minte? mă întreabă ea schiţând un surâs.

— Da, sigur…

Dar nu e adevărat. Ca toţi bărbaţii uit lucrurile fundamentale.

Paola se apropie. Mă îmbrăţişează.

Îi adulmec gâtul. Miroase a acasă.

O îmbrăţişare fără sfârşit.

Dacă nu e chiar o iertare, mai lipseşte foarte puţin.

Trec două ore şi îl sun pe Umberto. În timp ce o adulmecam pe Paola, mi-a venit o idee greu de realizat, dar minunată.

— Ciao, prietene. La mulţi ani! Ţi-am scris un sms.

— L-am citit, îţi mulţumesc.

— Cum merge?

— Totul în regulă, suntem la mare…

— Şi cum e vremea? E soare?

— Lasă astea. Taci o secundă şi ascultă. Trebuie să-mi faci o mare favoare… Jur că e ultima.

311

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Îi încredinţez o misiune aproape imposibilă, de dus la bun sfârşit în mai puţin de o săptămână. Dar îl cunosc bine pe dragul meu Athos, ştiu că se va descurca.

312

- FAUSTO BRIZZI -

— 7

În zori marea Liguriei are mereu un chef nebun să stea de poveşti. O privesc de la fereastra micului nostru hotel de două stele din Arma di Taggia şi îi ascult istorisirile, în timp ce, în spatele meu, Paola şi copiii sunt încă pe deplin cufundaţi în somn.

Vântul îmi răvăşeşte părul, deja uşor încărunţit, şi îmi şopteşte la ureche incredibilele aventuri ale unui corsar otoman care a existat cu adevărat, Turghud Ali, cunoscut prin părţile astea sub numele de Dragut. Îmi amintesc bine povestea, mi-a spus-o bunicul când aveam vârsta lui Lorenzo. Îmi aduc aminte şi cum era îmbrăcat bunicul în seara aceea, unde şedea, ce gătise bunica. Îmi amintesc totul, pe neaşteptate. E bizar cum o amintire iese la suprafaţă fără preaviz, ca o casetă VHS uitată într-un colţ

prăfuit al bibliotecii, dar care păstrează înregistrate toate informaţiile fundamentale legate de fiecare clipă trăită. Poate că asta se întâmplă doar pentru momentele frumoase, în timp ce clipele urâte se demagnetizează iute şi zboară ca praful ridicat de un vârtej de aer. Printre momentele frumoase ale vieţii mele, pe primele locuri în clasament se află poveştile pe care mi le spunea bunicul şi ziua în care a început marea mea pasiune pentru romanele de aventuri.

Era o duminică. Bunicii mei pe care îi port în suflet îmi dăruiseră, fără niciun motiv sau sărbătoare specială, un exemplar de lux al Comorii din insulă. Îmi amintesc şi acum coperta verde ca de smarald, cu un desen înfăţişându-l pe Jim pitit în spatele unui butoi din localul său, pentru a nu fi văzut de nemilosul Silver. Era o carte cartonată, cu pagini grele, pline de ilustraţii colorate, pe care am devorat-o chiar în acea după-amiază. Este unicul roman pe care l-am luat cu mine în această călătorie. Chiar dacă ştiu că nu-l voi citi. Din acea duminică de acum atâţia ani, poveştile cu piraţi, corsari şi navigatori aventurieri au devenit lecturile mele preferate.

313

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Îmi plac toate tipurile de piraţi, şi cei inventaţi de pana unui scriitor şi cei adevăraţi, de la comunistul Sandokan, la aristocraticul Corsar Negru, la grosolanul Căpitan Hook, la deja citatul Long John Silver cel hain şi până la cei necunoscuţi şi uitaţi. Romanele cu piraţi au mirosul sărat al mării, al nesupunerii, al vacanţelor de vară, un cocktail îmbătător pentru copiii de orice vârstă. Dacă la capătul acestei vieţi întrerupte ar trebui să mă reîncarnez, cer favoarea de a mă naşte cu cinci sute de ani în urmă şi de a mă dedica trup şi suflet pirateriei. Dar fiţi cu băgare de seamă, că voi fi crâncen, mincinos şi răzbunător, exact aşa ca viteazul Dragut, pe care îl înmormântasem de vreo treizeci de ani în mintea mea. Printre atâţia piraţi ai tărâmurilor exotice care bântuiau Mările Malaysiei sau Caraibilor, mârşavul otoman îşi alesese ca teritoriu de vânătoare chiar aceste ţărmuri italiene. Pentru o clipă, în faţa ochilor mei, marea uşor încreţită de la Arma di Taggia se umple de galioane, brigantine şi goelete. Dacă închid ochii aud chiar şi ecourile îndepărtate ale bubuiturilor de tun şi zgomotul sacadat al cârligelor de abordaj când se agaţă de corabia ce urmează a fi asaltată.

Mă întorc. Paola e încă în pat, copiii sunt cuibăriţi într-un pat adăugat şi pe canapea şi n-au auzit tunurile.

Pare o vacanţă. Şi poate chiar e.