— Pot să-l iau şi pe Lupo?
— Nu, pe Lupo îl lăsăm în grija doamnei Giovanna, care tot trebuie să vină aici să ude florile şi să le dea de mâncare şi pisicilor şi hamsterului.
— Nu pot să o iau nici pe Alice?
— Ar suferi în maşină. Hamsterilor nu le place să
călătorească.
— Of! Atunci măcar să facem o zi „aici eu comand”.
Ziua „aici eu comand” e o invenţie de-a Paolei de acum câţiva ani, când erau mici. Este premiul pentru ceva important, o notă mare la şcoală sau o perioadă de bună
purtare acasă. Este vorba, aşa cum aţi intuit deja, despre o zi de dominaţie absolută asupra părinţilor, în care mica regină
sau micul rege poate decide programul şi ce se mănâncă şi pot cere, între nişte limite rezonabile din punct de vedere economic, orice lucru.
— Bine, ne-am înţeles, răspund eu micii mele şantajiste.
Pornim sâmbătă seară, cum terminaţi şcoala.
— Sâmbătă e spectacolul şi sărbătorirea încheierii anului, îmi aminteşte Lorenzo.
— Ah, da, atunci plecăm duminică.
O oră mai târziu, se întoarce Paola, care nu ştie încă
nimic, după ce şi-a petrecut după-amiaza pregătind tezele finale cu ceilalţi profesori.
251
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Copiii o întâmpină veseli şi ea se prinde imediat că e într-o cursă. Prezenţa ei este de la sine înţeleasă. Mă ia de-o parte în bucătărie.
— Ce e povestea asta?
— Ai spus că pot pleca cu copiii, nu? Asta şi fac. Pornim duminică. Trei săptămâni.
— Trei săptămâni? Ai înnebunit?
— Nu eşti obligată să vii.
— Păi, nici nu vin.
— Păcat, pentru că mă gândeam să-mi închei călătoria în Elveţia. Nu mai trec pe acasă. Mi se pare alegerea cea mai firească. Ultima călătorie. Cu cei pe care îi iubesc.
Fraza e mult prea violentă ca să nu producă daune. Paola urlă în şoaptă ca să nu o audă copiii. Printre cuvintele pe care le foloseşte mai des se numără „iresponsabil”, „nebun”
şi „capcană”.
Are dreptate, poate am fost iresponsabil, dar vreau să dreg tot ce pot, probabil sunt nebun, dar ăsta nu e un defect, iar această călătorie este cu siguranţă o capcană. O capcană a dragostei, în care sper să cadă Paoletta mea. În caietul lui Zoff, e încă scris mare obiectivul meu principal al acestor o sută de zile: Să fiu iertat de Paola.
— Nu mă mai întorc acasă, insist eu. Nu mă lăsa singur în această călătorie. Suntem o familie.
— Eram o familie. După care, tu ai distrus-o.
— Cu toţii comitem erori.
— Ştiu. De pildă, să te căsătoreşti.
Nu daţi importanţă, sunt lucruri ce se spun la ceartă, ştiu că nu gândeşte cu adevărat acest lucru.
Paola se mai zbate alte zece minute ca un ton prins în cârlig, după care se dă bătută.
— Ce trebuie să pun în bagaj, pentru mare sau pentru munte?
— Pentru tot, iubita mea. Pentru tot.
Am ratat cina. Dar sunt fericit.
252
- FAUSTO BRIZZI -
Deschid computerul şi încep să fac nişte căutări pentru rezervări. Faptul că nu mai caut pe Google, ca un maniac, cuvinte ca „tumoare”, „moarte” sau „tratarea cancerului”
simt că mă uşurează sufleteşte. Când, în schimb, cauţi cuvântul „hotel” sau „restaurant deasupra mării” simţi o nemăsurată bucurie. Un fel de versiune modernă a stării din Sâmbăta în sat17. Ah, am ştiut eu, iar am căzut în plasă, văd că îl reevaluez acum şi pe Leopardi. Nu, pe Leopardi nu, asta nu se poate. Ştergeţi aceste ultime rânduri cu un marker negru, mulţumesc.
