Urmează apoi momentul lui Giacomo.
— Drum bun, mister, îmi şopteşte în timp ce mă
îmbrăţişează, oriunde v-aţi duce. Nu o să vă uităm.
Peste un minut plec de la piscină, lăsându-mi băieţii la antrenament. Sunt distrus. Încep să mă gândesc că această
idee a călătoriei mă va obliga la un stres emoţional neluat în calcul. Am spus deja, e momentul cuvintelor de adio. Iar cuvintele de adio nu sunt niciodată uşoare.
258
- FAUSTO BRIZZI -
— 24
Când ajung la el, în plină noapte, Oscar este singur în cofetărie, învăluit de arome crocante.
— Salut…
Se întoarce spre mine.
— Salut, Lucio…
— Ce faci aici singurel, l-ai dat afară pe srilankez?
— Nu, e noaptea lui liberă. De regulă vine Martina să mă
ajute, dar în seara asta e la fiică-sa. E o femeie nemaipomenită, să ştii.
Îl privesc cu cât meşteşug, adunat în mai bine de treizeci de ani, umple cu cremă gogoşelele de chou à la crème.
— Ai chef să-mi dai o mână de ajutor?
— Dar eu nu prea ştiu…
— Dar înveţi! mi-o retează scurt.
Orele ce urmează le petrec printre făină şi creme. Mă
distrează.
În zori, punem la prăjit vreo douăzeci de gogoşi găurite. Le scoatem afară şi aşteptăm să se răcească puţin ca să le putem acoperi de zahăr.
Rămânem aşezaţi în tăcere un minut. După care, Oscar pune o întrebare ce le conţine pe toate celelalte.
— Aşadar?
Acel „aşadar” valorează cât mii de discursuri. Implică
simţământul lui patern faţă de mine şi durerea lui pentru ceea ce se întâmplă. Nu răspund. Nu e nevoie. După câteva minute savurăm gogoşile. Este pentru prima oară când mănâncă şi el o gogoaşă alături de mine. Calde, gogoşile astea cu gaură sunt cel mai bun lucru din univers. Aproape că le iert că m-au ucis.
259
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 23
Am organizat o cină specială pentru cei trei muschetari.
Pentru ultima oară împreună, înainte de abandonul lui Porthos. E ca atunci când un chitarist părăseşte o trupă
rock, momentul cel mai încărcat de melancolie pentru toţi fanii. Din fericire, noi nu avem fani.
Umberto şi Corrado. Două nume care pentru mine înseamnă un milion de lucruri. Aş putea scrie o enciclopedie despre ei, dar şi ei despre mine. Noroc că nu s-au supărat pe mine pentru că am produs atât de penibilul naufragiu al călătoriei noastre. Dar au înţeles că sunt într-un moment de maximă rătăcire.
Ajungând în faţa restaurantului pe care îl alesesem, pregătiţi pentru o seară de conversaţii triste şi emoţionante, prietenii mei au o surpriză. Îi aştept în faţa intrării, dar localul e închis. Este ziua lor de odihnă, şi eu ştiam asta foarte bine. Îi întâmpin cu un singur cuvânt fără echivoc:
— Golănie.
Nu se aşteptau, dar acceptă bucuroşi provocarea. Ne urcăm toţi în maşina mea şi o tulim spre termele lui Caracalla. În seara asta, pun în scenă a o mia versiune a nepieritoarei Tosca. Am cumpărat trei locuri împrăştiate. Ne bucurăm de începutul spectacolului cuminţei, dar la mijlocul primului act, în timp ce Cavaradossi scoate toate acele triluri, înconjurat de o scenografie cam spartană, care vrea să evoce biserica Sant-Andrea della Valle, Corrado, din rândul trei, se ridică în picioare şi strigă cu putere:
— Vouă vi se pare că ăsta se poate numi tenor?
În jurul lui se dezlănţuie o întreagă hărmălaie.
— Gura! Sssst! Stai jos!
Sabotarea reprezentaţiilor teatrale este una dintre piesele de rezistenţă ale repertoriului nostru de tâmpenii. Corrado insistă.
