Lorenzo încă speră.
— Nu învie. Trupul lui e transportat la Tripoli, unde este înmormântat cu toate onorurile într-o moschee. Legenda spune că duşmanul său cel mai aprig, Andrea Doria, îi purta atât de mult respect încât, la aflarea morţii corsarului otoman, i-a dat pisoiului său numele de Dragut.
— Şi Numaiunochi? întreabă Eva.
Poate că a crezut totuşi puţin. Aşa că insist şi condimentez finalul cu o serie de amănunte total inventate. Reiau 317
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
povestea, cu bucuria unui copil care a descoperit existenţa Nutellei.
— Numaiunochi a pornit spre Malaysia unde i-a cunoscut pe Sandokan şi pe Yanez, aliindu-se cu ei. Şi-a schimbat şi numele de războinic. De altfel, în romanele lui Salgari i se spune Tremal-Naik.
— Da’ Tremal-Naik avea ambii ochi şi era indian, mă
blochează Lorenzo.
Am dat-o în bară. Încerc să ies din labirintul narativ, explicând că Tremal-Naik se numeau două personaje omonime, dar mă încurc tot mai mult în iţele sărăcăcioasei mele creativităţi. Mă salvează custodele conştiincios al fortăreţei care ne anunţă că peste puţin timp se închide pentru pauza de prânz.
Despre un singur lucru nu încape îndoială: bunicul meu era mai bun decât mine la spusul poveştilor.
După-amiază, după o masă pantagruelică pe bază de paste locale, cu pesto genovez, suntem surprinşi şi aproape înecaţi de o ploaie de vară. Ne prinde când eram la cinci sute de metri de maşină, exact timpul suficient să ne facă ciuciulete.
Când intrăm în maşină, ne apucă pe toţi o criză de râs devastatoare. Timp de zece minute nu ne putem opri. Paola mă priveşte şi, pentru prima oară în această călătorie, îmi zâmbeşte cu adevărat.
Şi astfel coşmelia numită Pensiunea Gina în care ne refugiem în seara aceea mi se pare un hotel de lux din lanţul Four Seasons.
318
- FAUSTO BRIZZI -
— 6
Am ales să nu intru pe autostradă pentru a ţine geamurile deschise şi pentru a ne bucura de peisaj. E o dimineaţă on the road, pe fondul muzical al melodiilor mele pop preferate: cantautorii italieni ai anilor 70. Ajungem la destinaţie înainte de prânz, în timp ce De Gregori cântă, fără legătură cu contextul, Buonanotte fiorellino.
— Am ajuns.
— Unde e hotelul? întrebă Paola.
— Aici nu e niciun hotel. E camping!
Urletele de fericire ale copiilor acoperă acel „Nuuuu!” al Paolei, care închide ochii, resemnată. Cum cred că v-am povestit deja, ceilalţi muschetari şi cu mine, în afară de şcoală, mai mergeam împreună şi în tabere, cu cercetaşii.
Ani de-a rândul am făcut vacanţele cu cortul, apoi m-am lăsat când am cunoscut-o pe Paola. Dacă există ceva pe lumea asta ce-i displace total, acel lucru se numeşte camping. Când ne-am logodit, mi-a promis că într-o bună zi mă va însoţi totuşi în vacantă cu cortul. Era un jolly joker pe care l-aş fi putut juca oricând. Şi am hotărât să-l joc azi.
Maşina noastră break intră triumfal în camping.
Am rezervat un spaţiu chiar pe malul lacului. Parcăm maşina şi începem să montăm supercortul cumpărat de la magazinul din strada Sannio. Sunt un magician al montării corturilor, un talent înnăscut. Unii ştiu să joace tenis, să
cânte la pian, să picteze, să gătească, eu în schimb ştiu să
montez corturi de orice tip, fie modelul vechi de tip canadian, fie cel modern, de tip iglu. Cortul nostru este un superiglu gigant, care de fapt se montează aproape singur dacă îl lansezi în sus. Le spun micilor mei asistenţi cum să sape un şănţuleţ de jur-împrejur, pentru a evita inundaţiile în caz de ploaie neaşteptată, cum se fixează ţăruşii fără să te loveşti peste degete cu ciocanul şi cum se umflă saltelele pneumatice. Am cumpărat tot ce este necesar. Nici măcar manualul amatorilor de camping nu prevede tot acest 319
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
calabalâc: lămpi cu gaz, miniaragaze, vase de bucătărie în care să între altele tot mai mici, ca într-o matrioşkă, tigăi aşezate una într-alta.
Paola intră şi ea în joc şi amenajează o bucătărie de camping foarte eficientă. Am cumpărat pe furiş tot ce ne trebuie pentru masa unor adevăraţi excursionişti.
— Şi încercăm din nou să facem focul cu pietrele? întreabă
Lorenzo cu o ironie pe care de-acum o stăpâneşte mult prea bine.
— Nu. Am cumpărat cuburi pentru aprins focul. Vă e foame, nu?
Strângem de prin jur crengi şi surcele şi după numai cinci minute iată şi focul nostru de tabără, protejat de un cerc de pietre. Gătim cartofi în folie, cârnaţi şi un pasticcio cu fasole şi ouă. Chiar şi Tex, cowboy-ul benzilor desenate, ar fi considerat mâncarea noastră cam grea la stomac. Dar noi am păpat-o şi cu pâine, şi cu poftă. La puţine zile până la sfârşit, teoriile alimentare ale naturopatei mele sunt date uitării. Aplic un unic criteriu indiscutabil: mănânc tot ce-mi pică bine. Aproape că am terminat masa, când începe să
picure. De câţiva ani, în Italia clima devine de tip tropical, dar nimeni nu are curajul să o spună în mod oficial. Vara la noi plouă.
În câteva minute se stârneşte o furtună în toată regula, cu ploaie abundentă, tunete şi fulgere. Numai ce am apucat să
ne refugiem în iglu şi să punem la adăpost bucătăria noastră
improvizată.
Să stai închis în cort când plouă e întotdeauna ceva magic.
Forţa elementelor dezlănţuite ajunge până la un centimetru de tine, iar tu eşti protejat ca de un cocon, ce pare cu adevărat invenţia unui magician.
Zgomotul este asurzitor, dar rămânem toţi patru întinşi să-l ascultăm ca pe un concert de muzică simfonică. Când ploaia încetează, ieşim să vedem ce pagube s-au produs.
Cortul a rezistat la apă, tocmai datorită canalului de scurgere pe care îl săpasem cu copiii, ba chiar şi 320
- FAUSTO BRIZZI -
bucătărioara noastră de campanie, bine protejată de o pânză
impermeabilă, a rămas intactă.
— Ce aventură! exclamă Eva.
Mă întorc spre ea şi îi surâd. Le cer tuturor să intre în poză în faţa cortului şi fixez polaroidul pe declanşare automată. Apoi alerg şi eu lângă ei şi mă căznesc să
zâmbesc.
Clic!
În acea clipă nu ştiam, dar era ultima noastră fotografie cu toţii împreună.
