321

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 5

Pentru mine, atracţia numărul unu în parcul de distracţii Gardaland se cheamă Space Vertigo. Este un turn de patruzeci de metri, de pe care cabina intră în picaj cu o viteză supersonică, dar se opreşte cu foarte puţin înainte de impactul cu solul. De pe fiecare latură se pot îmbarca maximum patru persoane. Noi.

Stăm la coadă împreună cu un grup mai mare de tineri austrieci, veniţi în vacanţă pe malul lacului Garda. Mă cert cu angajatul de la intrare pentru că Eva nu e destul de înaltă

şi din motive de siguranţă nu i se dă voie să urce în acel dispozitiv. O lăsăm în grija dragonului Pătrunjel, mascota parcului, în care e ascuns un băiat cu un evident accent calabrez.

Lorenzo, Paola şi cu mine ne nimerim la bordul aparatului cu o liceana din Bergamo, extrem de speriată, care cine ştie din ce motive misterioase s-a urcat într-un montagne russe atât de abrupt. Tot timpul cât urcăm plânge, zbiară, se căinează. Iar noi râdem euforici. Sus, sus, sus, sus… Nu privesc în jos, ci în sus. Cerul mi se pare mai aproape. Cine ştie de ce lumea de dincolo a paradisului a fost asociată cu cerul. Eu aş prefera ca marea să fie rezidenţa mea post-mortem.

Dintr-odată, maşinuţa noastră începe să se prăbuşească, inima mi se urcă în gât şi simt ca un şoc electric de-a lungul spinării. Sunt patru secunde ce mi se par lungi cât nişte luni. Ajungem din nou jos şi râdem ca nebunii, târâţi în isteria dintr-un parc de distracţii. Îi facem un semn lui Pătrunjel care o distrează pe Eva şi ne aşezăm imediat la coadă ca să mai urcăm o dată. E obligatoriu un bis. În timp ce urcăm, de data asta în compania unui japonez taciturn, tuşesc tot timpul. Poate pe anunţul de la intrare ar trebui să

scrie: „Interzis copiilor sub 1,20 m, bolnavilor de inimă şi celor ce urmează să moară”. Mă doare stomacul, simt o apăsare pe piept ca şi când, făcând exerciţii cu halterele, 322

- FAUSTO BRIZZI -

bara mi-ar fi strivit toracele. Am o senzaţie de vomă şi simt cum inima îmi bate ca un metronom care a luat-o razna.

Coborârea din maşinuţă e ca o eliberare. Mă dau jos, mă

depărtez de Paola şi de copii, spunând că m-am înecat cu ceva. Îi fac un semn soţiei mele să nu se îngrijoreze. Mă

întind pe pajişte cu burta în sus, în mijlocul unui rond de flori. Şi respir lent, încercând să-mi liniştesc bătăile inimii, cum se face în yoga.

Doar un cretin merge la Gardaland cu patru zile înainte de sfârşit. Dar eu iubesc ideea de parc de distracţii. Dacă ar fi să aleg paradisul meu personal, eu n-aş alege cerul, de fapt nici măcar marea, ci aş alege Gardaland, aş alege Ţara Distracţiilor.

Mă întorc la Paola după un sfert de oră. S-au aşezat întrun fast-food să mănânce cheeseburger şi cartofi prăjiţi.

— Cum eşti? mă întreabă soţia mea, îngrijorată.

— Mai bine. Aproape bine, şi le zâmbesc copiilor.

Nu trebuie niciodată să uit să surâd.

Eva îmi rupe o bucată de sandvici. Nu-mi trebuie. Nu mi-e foame. Mi-e foarte sete în schimb şi dau pe gât o sticlă cu apă. Ştiu prea bine că e un semn prost când dispare foamea de la întâlnirile fixe ale unei zile normale.

Un semn foarte prost.

Mă ridic de la masă şi îi conving pe toţi să mergem pe galionul piraţilor. Fredonez chiar şi cântecelul din Comoara din insulă: „Cincisprezece bărbaţi, cincisprezece bărbaţi pe coşciugul mortului!”

Cuvântul „mort” revine adesea în viaţa mea în aceste ultime luni, cam la fel de des ca şi „iubirea” în cântece. Dar nu o fac dinadins, credeţi-mă.

Nici măcar n-am ajuns până la galion, că îmi dau seama că respir greu, capul mi se învârte, sunt pe punctul de a mă

prăbuşi la pământ. Mă aşez pe o bancă şi îi spun Paolei să

meargă ea cu copiii.

— Eu am vizitat galionul de mii de ori…

323

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Rămân acolo, printre glasurile de copii, miros de vată de zahăr, cântecele vesele şi urlete îndepărtate de groază

împletită cu bucurie. Las pleoapele să mi se închidă uşor.

Nimănui nu-i pasă de mine. Un bătrân de patruzeci de ani, părăsit pe o bancă în Ţara Distracţiilor, fără nici măcar un porumbel care să-i ţină de urât.

324

- FAUSTO BRIZZI -

— 4

Ultima oară când am mai fost prin părţile astea eram în clasa a şasea, într-una din excursiile cu şcoala. Destinaţia principală era Milano, dar profesorul nostru de educaţie tehnică ne-a obligat să facem şi un ocol spre Bergamo. Pe vremea aceea eram îndrăgostit lulea de una, Letizia Calamai, o roşcată deja foarte bine dezvoltată şi peltică, protagonista unuia dintre momentele cele mai triste din viaţa mea. După

ce i-am făcut curte cu tenacitate şi încrâncenare timp de trei ani, în clasele de gimnaziu, fără să obţin de altfel nici măcar un pupic cast pe obrăjor, printr-un joc binevoitor al destinului, m-am trezit cu ea în aceeaşi clasă la liceu. În prima zi de şcoală, după ce descopăr fericita coincidenţă, alerg către ea, pe când aştepta în curte să se sune de intrare.

„Ciao!” exclam triumfător. „Ştii că suntem în aceeaşi clasă?”

Iar ea îmi răspunde: „Ah, bine. Pe mine mă cheamă

Letizia. Pe tine?” Pe tine?

Rămân încremenit, ca şi cum m-ar fi ciuruit. Nu mă

recunoscuse! Pentru ea eram un oarecare nou coleg de şcoală. După trei ani de zile, în care o curtasem, se pare că

mult prea timid, să descopăr că nu observase prezenţa mea.

Eram ca omul invizibil.

Nici nu am mai făcut vreo referire la anii petrecuţi împreună în aceeaşi clasă la gimnaziu şi nici că i-am mai făcut curte. Nu mă merita. Am fost logodit o lună cu una Antonella Nicinuimaistiunumeledefamilie şi am avut, la şcoală, o toamnă foarte pupăcioasă.

După vreo douăzeci de ani, am întâlnit-o din nou, întâmplător, pe Letizia cea roşcată. Împingea un cărucior cu un bebeluş, şi mai avea un copil şi în braţe şi, pe deasupra, şi plasa de cumpărături. Dospise ca aluatul şi avea cam cu treizeci de kilograme în plus, ceea ce era valabil şi pentru mine.

325

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Privirile ni s-au încrucişat o clipă la casa supermarketului.

Cred că nu m-a recunoscut nici de data aceasta.