— E o insultă la adresa artei lui Puccini această versiune!
Iartă-i, Giacomo!
260
- FAUSTO BRIZZI -
În timp ce pe scenă bietul Cavaradossi încearcă să rămână
concentrat şi-şi continuă trilurile, intru eu în acţiune.
— Să vă fie ruşine şi staţi jos, dacă nu, v-arăt eu!
— Ce îmi arătaţi? E cumva o ameninţare?
Mă apropii de el sărind cu elan peste un rând. Când facem pe cretinii nu există nicio oprelişte în calea noastră. Sunt călare peste el cu o agilitate felină, care nu mă mai caracterizează.
— Da, e o ameninţare. Încetaţi imediat.
— Că dacă nu, ce?
În acest moment şi Cavaradossi se blochează şi orchestra se întrerupe. Noi am devenit protagoniştii spectacolului.
Misiune îndeplinită.
E momentul propice ca să se zboare prima scatoalcă, începe o chelfăneală foarte bine jucată, fără să ne lovim, doar cu câteva îmbrâncituri, dar efectul este uluitor. Toţi se înghesuie să ne despartă, în timp ce noi continuăm să
zbierăm unul la altul. Haosul e total.
— Nesimţitule!
— Nesimţit eşti tu! O să te reclam!
Cuvântul „a reclama” este semnalul pentru intrarea în scenă a lui Umberto, care îşi croieşte drum prin mulţimea care ne înconjoară. Arată cu iuţeală o legitimaţie de la clubul lui de tenis.
— Poliţia, vă rog, să ne păstrăm calmul!
— Foarte bine, spun eu, aş vrea să-l reclam pe domnu’
pentru agresiune.
— Nu, eu sunt cel care face plângere, am mii de martori, replică în schimb Corrado.
Cea de-a doua parte a farsei prevede o dezbatere generală
despre cine a fost primul care l-a pălmuit pe celălalt. Apoi, Corrado îşi pierde răbdarea, îl îmbrânceşte pe poliţist şi este arestat. Ieşirea noastră din scenă se întâmplă, de regulă, cu un Corrado în cătuşe şi cu mine care îi urmez ca să fac plângerea. Doar că, de data asta, iscusita noastră
reprezentaţie se bucură de ceva ce nu era gândit în scenariu, 261
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
un episod neplăcut, dar şi uşor previzibil: în sală se află şi un poliţist adevărat. Care abia aşteaptă să intervină. Ne demască în treizeci de secunde, ne pune cătuşe la toţi trei, iar seara se încheie admirabil la comisariat. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple şi asta. Ne iau amprente şi ne pun mii de întrebări. Nu ştiu la ce fel de infracţiune să ne încadreze, adevărul e că se distrează povestindu-şi unul altuia cele întâmplate. Unicul care teoretic e în bucluc este Umberto care s-a dat drept ofiţer de poliţie. După câteva ore, un comisar în vârstă, care ar vrea deja să fie la pensie, decide să închidă, în ce ne priveşte, nu un ochi, ci pe amândoi şi să ne dea drumul. Ironia sorţii: golănia noastră
cea mai plină de aventuri a fost şi ultima.
Nu vorbim despre nimic până în clipa în care ne luăm rămas-bun. Îmbrăţişarea noastră finală, toţi trei împreună, face mai mult decât o mie de cuvinte.
Toţi pentru unul. Acel unul sunt eu.
262
- FAUSTO BRIZZI -
— 22
Peter Pan se îndreaptă spre mijlocul scenei şi urlă:
— Căpitane Hook! Unde eşti?
În jurul lui, într-un luminiş din Insula care nu există, sunt strânşi toţi Copiii Rătăciţi, Clopoţica şi Wendy cu frăţiorii ei.
Pe neaşteptate, îşi face apariţia cumplitul Căpitan, împreună cu nedespărţitul său prieten Mr Smee şi alţi câţiva piraţi.
— Iată-mă! Aicea sunt! tună el. S-a sfârşit cu voi! Pe toţi am să vă arunc ca hrană crocodililor!
— Nu cred aşa ceva! răspunde neînfricatul Peter Pan.
Începe o bătălie-balet, în care cu toţii îşi încrucişează
