Odraslele mele rămân încremenite.
— Vrei să spui că sătucul ăsta e locuit de fantome?
întreabă uluit Lorenzo.
— De toate fantomele Italiei, ca să fiu mai exact.
— Ai înnebunit? exclamă Eva.
În spatele meu o simt pe Paola cum zâmbeşte în tăcere.
— Pornind de la ideea că fantomele nu se arată niciodată
ziua şi că acum e ora unsprezece şi jumătate dimineaţa, voiam să vă explic că, de vreme ce au venit toate să locuiască
aici, putem să stăm liniştiţi în tot restul Italiei.
— Toate-toate? întreabă micuţa.
— Toate-toate. Au profitat de faptul că satul era părăsit şi acum pot să stea liniştite singure.
— Şi ele ce fac aici dacă nu au pe cine să sperie? întreabă
Lorenzo.
— Să ştii că fantomele nu se distrează deloc când sperie lumea. Dimpotrivă, intervine Paola, întărind spusele mele.
Fantomelor le place să fie lăsate să-şi vadă de treabă şi să nu facă nimic. Au făcut deja multe lucruri şi acum se odihnesc.
Intrăm în piaţa centrală a satului. Cei doi copii se uită
împrejur, cu neîncredere.
— Eşti sigur că ziua nu sunt pe aici? zice Lorenzo.
— Foarte sigur.
Timp de o oră ne plimbăm pe ulicioarele abandonate ale satului. Nu mult după aceea, copiii vorbesc despre fantome cu voioşie, întrebându-se cam câte intră într-o casă normală
şi dacă au un reper fix ca să se facă văzute, cum ar fi, de 269
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
pildă, apusul pentru vampiri. Când plecăm din sat, luând-o la vale pe străduţa ce ne duce la locul în care parcasem, cei doi, deja „normalizaţi”, îşi iau de-a dreptul rămas-bun de la fantome.
— Ciao, pe curând!
— Miao!
Sper ca toate temerile lor să rămână definitiv printre aceste ulicioare. Ne oprim să mâncăm ceva într-un frumos han, aflat chiar în faţa satului cu fantome. Când ridic privirea din farfurie, după ce am înfulecat antreuri – felul întâi – felul doi – garnitură – desert – cafea – tărie pentru digestie, zăresc sute de siluete străvezii îngrămădindu-se la ieşirea din sat, făcându-mi cu mâna, ca pasagerii unui transatlantic pregătiţi să pornească spre necunoscut. Clipesc de câteva ori şi nu mai sunt acolo. Poate că am mâncat prea mult.
270
- FAUSTO BRIZZI -
— 19
Salento. Soare. Umbrelă de soare şi şezlonguri închiriate.
Castele de nisip. Râsete. Sărătura mării. Sote de midii.
Aşa îmi planificasem cea de-a doua zi a noastră.
Când colo, graţie talentului meu de netăgăduit de a mă
orienta după hărţile rutiere, ne-am pierdut în zona depărtată
de coastă a Pugliei, în timp ce căutam o mănăstire unde se vând brânzeturi cu tot felul de ierburi aromatice. Şi azi, după
cincisprezece ani de când n-am mai trecut pe acolo, îmi amintesc aroma lor specială. Rezultatul: nu mâncăm brânzeturi şi nu mergem la mare. Maşina noastră se opinteşte pe un drum forestier şi, brusc, se opreşte cu un zgomot surd şi definitiv.
— S-a stricat sistemul de transmisie. Aceasta este constatarea mecanicului care ne vine în ajutor după autopsia automobilului meu break.
— Puteţi să-l reparaţi? întreb eu plin de speranţă.
— Sigur.
— Oh, ce bine!
