Bisericuţa gotică în care ne-am căsătorit cu mai bine de zece ani în urmă. Nu ne-am mai întors pe aici de atunci. Este etapa fundamentală a călătoriei noastre.

Paola nu vorbeşte. Nu ştiu dacă e fericită de această vizită

surpriză.

Când ajungem e aproape miezul zilei. Străbatem nişte drumuri şerpuite printre coline şi San Rocco ni se înfăţişează

331

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

în toată minuscula lui maiestuozitate. Pare o micuţă Notre-Dame din Paris. Ca o versiune bonsai a mult mai vestitei sale colege din Franţa, celebrată în romane şi musicaluri de succes. Pe biserica San Rocco nu o cunoaşte nimeni. Este o bisericuţă undeva, departe de sat, pierdută într-un verde nesfârşit, cea mai clasică dintre catedralele din deşert.

Parchez în piaţeta de pământ bătătorit din faţa intrării, în jur e o linişte ireală, întreruptă doar de câte un greier neobosit. Coborâm. Îmi amintesc totul din acea zi. Unde stăteam în timp ce aşteptam emoţionat sosirea Paolei, ce maşini erau parcate aici în jur, faţa ascuţită ca un creion a lui don Walter, preotul calabrez care a oficiat slujba cununiei noastre.

— Copii, asta e biserica în care mama şi tata s-au cununat. Tinerii mei succesori nu par prea interesaţi de această vizită.

— E micuţă, este comentariul laconic al lui Lorenzo.

— E copiată după aia de la Paris, observă cu subtilitate Eva.

Au dreptate amândoi.

— Ce ziceţi să o vizităm? întreb eu.

Nu obţin din partea lor un prea mare entuziasm.

— Poate îl mai găsim aici pe don Walter… adaug eu.

Ne îndreptăm către intrare.

Suntem pe punctul de a intra, când Eva o strigă pe mama.

— Mi s-a dezlegat un şiret, mă ajuţi?

Minunata Eva îmi urmează planul la perfecţie. Paola întârzie câteva clipe să-i lege şiretul fetiţei. Eu nu o aştept şi intru, urmat de Lorenzo. Dau la o parte cortina groasă roşie şi fac câţiva paşi înăuntru.

Bisericuţa e exact aşa cum mi-o aminteam, fără

ornamente, dar fermecătoare. Am doar câteva secunde la dispoziţie ca să ajung în locul cuvenit. Alerg, în timp ce Lorenzo se aşază pe o bancă în stânga.

332

- FAUSTO BRIZZI -

După câteva clipe, intră Paola şi Eva. Soţia mea rămâne încremenită în uşă, în timp ce orga bisericii intonează, pe neaşteptate, marşul nupţial. Nu-i vine să creadă ochilor.

Biserica e plină ochi de lume, prietenii noştri. Aplaudă şi îi zâmbesc miresei, îmbrăcaţi de gală. Umberto a făcut cu adevărat o treabă excelentă. Nici nu mă îndoiam. Sunt chiar toţi: Corrado lângă Umberto, pe banca martorilor de căsătorie (tot ei ne-au fost martori şi în urmă cu doisprezece ani, fireşte), colegele Paolei, inclusiv profesoara care pune prea multe întrebări, câteva perechi de vechi prieteni, plicticosul Gigi, Massimiliano cel de la Prăvălia de Taclale şi Giannandrea, care nu mai era aşa deprimat, Roberto –

teribilul meu librar, Martina – noua prietenă a lui Oscar şi câţiva vecini de-ai noştri. Iată-l, ce surpriză, şi pe D’Artagnan care îmi surâde. Unicul absent motivat este antrenorul meu adjunct Giacomo, pentru că în după-amiaza asta Armata Brancaleone joacă semifinala din play-off.

Lângă intrare, Oscar zâmbeşte fiicei sale, cam încorsetat în costumul său albastru mirosind încă a naftalină.

Eva a fost nemaipomenită să-şi dezlege şiretul în mod intenţionat. Nu îi explicasem şi de ce, ci îi spusesem doar că

pregăteam o glumă pentru mama. Lorenzo însă fusese pus în temă, ca să evit să se minuneze de cum ar fi intrat şi să

strice cumva surpriza. Totul a mers ca uns. Eu sunt în faţa altarului şi a firavului don Walter, care arată exact la fel cum mi-l aminteam.

Totul este pregătit pentru a doua noastră cununie. Mai trebuie doar acceptul miresei.

Oscar îi întinde braţul, gata să o însoţească încă o dată la altar.

— Mergem, scumpa mea?

Paola ezită, e copleşită de emoţie. Nu avusese nici cea mai mică bănuială, de afară nu se auzea absolut nimic, iar iluzia unui loc solitar era desăvârşită. Umberto i-a adus pe toţi aici cu un autocar din sat. O organizare demnă de o campanie militară.

333

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Eu îi surâd Paolei de la altar.

„Nu mă lăsa aici singur ca pe un cretin”, îmi zic în sinea mea. O clipă m-a terorizat ideea că face un pas înapoi. Dar toţi ţin cu mine. Prietenii continuă să aplaude. Muzica îşi continuă marşul său triumfal la volumul maxim. Am două

sute de bătăi de inimă pe minut, oricum inima mea are energie de vânzare, o voi da înapoi încărcată. Paola rămâne nemişcată.

Secundele sunt nesfârşite, iar emoţia care cuprinde întreaga biserică nici nu poate fi pusă în cuvinte aşa cum as vrea.

Ştiu, am jucat necinstit, dar aveam nevoie de ajutorul tuturor persoanelor pe care le iubesc pentru a o recuceri. În fond, era singurul lucru cu adevărat important pe care trebuia să-l fac în aceste zile.

Când Paola întinde braţul şi acceptă să fie condusă de tatăl său la altar, aplauzele se transformă în ovaţii. Iar inima mea se transformă în focuri de artificii.

Se numeşte „ceremonia de confirmare a cununiei” şi e cea mai frumoasă ceremonie care există. Căsătoria este o cutie-cadou plină de speranţe, confirmarea înseamnă că ai deschis acea cutie şi ţi-a plăcut ce e înăuntru. Ştiu că vă întrebaţi de ce m-am căsătorit la biserică, ba mai sunt chiar şi recidivist.

Pentru că Paola ţinea la asta, locul era încântător, iar eu sunt de tot rahatul. Vă mulţumeşte răspunsul?

— Vrei tu, Paola De Nardis, să îl iei din nou în căsătorie pe Lucio Battistini aici de faţă?

Îmi zâmbeşte. Nu s-a oprit nicio secundă din plâns în timpul acestei ceremonii.

— Da, sigur că vreau.

— Şi vrei tu, Lucio Battistini, să o iei din nou în căsătorie pe Paola De Nardis aici de faţă?

334

- FAUSTO BRIZZI -