M-am liniştit. N-o să ne întoarcem cu mâinile goale, e doar o chestiune de răbdare, virtutea principală a unui bun pescar.
Micii mei asistenţi se angajează cu şi mai mult avânt.
Suntem o echipă foarte însufleţită. Orele trec iute, iar soarele coboară spre asfinţit.
Rezultatul zilei de pescuit?
Ne-am distrat şi am pescuit barbunul mai sus-citat, trei biete caracatiţe şi o sticlă de plastic. Am mai şi pierdut o undiţă care i-a alunecat din mână lui Lorenzo. Pe scurt, un total fiasco.
— Şi acum, cum ne prezentăm noi în faţa mamei? întreabă
Lorenzo.
— Nu intraţi în panică. Există un loc incredibil în care vom reuşi cu siguranţă să punem mâna pe peşte. Un loc vrăjit.
— Şi unde e? Cum se cheamă? întreabă Eva.
— E în sat şi se numeşte pescărie.
— Dar asta înseamnă să trişăm! ripostează micuţa mea cea înţeleaptă.
— Aşa-i, îi răspund fără ezitare.
274
- FAUSTO BRIZZI -
Pe Lorenzo îl amuză ideea de a o păcăli pe mama, Eva în schimb e perplexă: simţul justiţiei la ea e încă foarte bine dezvoltat. Poate prea bine.
Cumpărăm nişte peşte amestecat şi nişte calamari uriaşi.
Un coş plin. Apărem în faţa Paolei triumfători pe înserate. Îi arătăm mândri rodul zilei şi ne priveşte uluită.
— Incredibil! Câţi peşti!
— Tata e nemaipomenit! exclamă Lorenzo.
— Iar marea aicea e plină de peşti, adaugă Eva.
— Şi tata i-a prins pe toţi? întreabă Paola.
— Nu, peştele ăsta cel mai mare l-am prins eu, iar calamarul, Lorenzo, minte Eva cu o precizie şi cu o indiferenţă excepţionale. Doi mincinoşi patentaţi. Sunt mândru de ei. Mai ales de fiica mea, care azi a învăţat să
pescuiască şi să mintă. Un rezultat deloc rău.
Ducem prada în bucătăria hotelului, iar copiii, victorioşi, se mai joacă puţin pe plajă. Rămân singur cu Paola care mă
ţintuieşte cu o singură frază.
— Nu ştiam că ştiucile trăiesc în mare.
— Care ştiuci?
— Peştele ăla mai mare pe care l-aţi prins e o ştiucă, se recunoaşte după botul de raţă.
— Ah, da? E o ştiucă?
— Da. Şi ştiucile trăiesc doar în apă dulce.
— S-o fi pierdut… Uneori, ştiucile îşi pierd simţul orientării. Asta se ştie, spun eu, făcând eforturi uriaşe, de parcă aş fi încercat să mă caţăr pe o oglindă.
— Da, sigur…
Privirea Paolei ascunde un surâs. Sau măcar umbra unui surâs.
— Cât aţi dat pe ei?
Mă predau.
— Puţin. Tocmai închideau. A mea a fost ideea. Copiii n-au nimic de-a face cu asta.
Acum îmi surâde evident, ca şi când aş fi un năzdrăvan prins cu degetul în borcanul cu dulceaţă.
275
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Nu era nicio ştiucă. De unde să găsească vreo ştiucă
