aş fi înghiţit un stup întreg, iar acum albinele ar încerca să

iasă din mine toate o dată.

Mă târăsc până în baie, îmi pun cu greu lentilele de contact şi fac un duş mai lung decât de obicei. Cald, rece, încerc orice variantă ca să scap de pişcăturile de nesuportat.

Dar apa nu mă poate ajuta. Iau trei pastile de ibuprofen, care îmi vor dărui nişte ore de pace iluzorie.

Când mă întorc în cameră, Paola, în halat, a trezit deja copiii. Coborâm să luăm micul dejun în sufrageria primitoare a pensiunii. Continental breakfast superclasic, la care se adaugă dulceţuri făcute în casă şi pâine proaspătă. Mă joc cu Lorenzo şi Eva de-a Mister Muffin, inventând o ciorovăială

între un plumchec cu ciocolată şi o prăjiturică mai subţirică, despre care zicem că e soţia lui. Nu ştiu unde să meargă în vacanţă, la mare sau la munte. Şi înainte să decidă

destinaţia vacanţei lor, îi hăpăim pe amândoi cu mare bucurie.

Paola e singura care astăzi nu reuşeşte nici măcar să

surâdă. Eu însă m-am descurcat bine săptămânile astea. De-a lungul întregii călătorii, mi-am camuflat cât s-a putut durerile şi fricile faţă de copii; vreau să-şi amintească un tată

surâzător, glumeţ şi mereu în formă, şi nu fotocopia spălăcită a acestuia, prin intervenţia amicului Fritz.

După micul dejun ne aşternem la drum. Conduc eu.

Pornesc aerul condiţionat, pentru că azi sunt aproape 338

- FAUSTO BRIZZI -

patruzeci de grade. Prin fante suflă imediat o minunată

adiere răcoroasă care ne salvează viaţa.

O iau pe autostradă. Direcţia nord.

Dau drumul la radioul maşinii, al cărui inventator îmi scapă, şi introduc CD-ul preferat al puişorilor mei.

Interpretăm toate melodiile tare, cântând fals şi râzând.

„Sunt doi crocodili şi un urangutan, doi şerpişori, o acvilă

imperială, pisica, şoricelul, elefantul, nu lipseşte nimeni.

Doar că nu se văd cei doi inorogi!”

Ne aflăm aproape de frontiera cu Elveţia, când copiii cei cântăreţi, aşezaţi pe bancheta din spate, au adormit.

Profit şi schimb muzica.

Elvis.

Always On My Mind.

Cântecul nostru.

Paola o recunoaşte după primul acord. Vocea catifelată a lui Elvis începe după şapte secunde de neconfundat.

Paola mă strânge puternic de mână, fără să fie în stare să

mă privească. Maşina pare să înţeleagă momentul, intră pe pilot automat şi continuă să meargă singură pe autostradă.

Privind peisajul derulându-se pe lângă noi, ascultăm cuvintele nostalgice ale marelui Presley. La acea dată, cântăreţul tocmai se despărţise de Priscilla şi compozitorii au pus pe muzică în chip minunat toată acea amărăciune.

Wayne Carson, Mark James şi Johnny Christopher sunt cei care au scris această piesă atât de simplă şi de pătrunzătoare. Sunt nişte genii absolute, după mine sunt mai valoroşi decât perechea mult mai răsunătoare Lennon-McCartney. Thanks, guys!

Exact când se termină cântecul, ca în filme, apare ca prin farmec indicatorul: „Frontiera cu Elveţia, 1 km”. Am ajuns.

E aproape ora prânzului, ne oprim să mâncăm ceva întrun mic restaurant deţinut de o familie. Mă tot chinui, fără

339

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

pic de poftă, cu o farfurie de paste, pentru că senzaţia de foame m-a părăsit de mult. Mă uit la copiii mei, ca şi cum aş

vrea să înregistrez fiecare minut al acelei mese. Vorbim puţin de parcă ar fi un prânz oarecare într-o sâmbătă oarecare.

Ne luăm rămas-bun în staţia unui autobuz care mă va duce la Lugano. Îmi pun bagajul foarte uşurel în portbagajul autobuzului, îi sărut pe copii şi o îmbrăţişez pe Paola. O

îmbrăţişare fără sfârşit. Copiilor le-am spus că tata pleacă la muncă. O muncă de lungă durată. Merg să muncesc într-o sală de fitness în Elveţia unde, din cauza excesului de ciocolată, cu toţii au nevoie să slăbească. Ştiu că într-o zi Paola va găsi curajul de a le spune adevărul. Dar acea zi nu e azi.

E momentul să-i ofer Paolei un cadou special.

— Asta e pentru tine.

Îi întind un pachet. Se uită la mine uimită.

— Nu e ziua ei! obiectează Eva.

— Ştiu, dar la ultima zi a ei am greşit cadoul. Am luat altul.

Paola rupe ambalajul. Înăuntru vede un caiet foarte mare, ca acelea pentru gimnaziu. Pare folosit. Nu înţelege.

Dă prima pagină şi i se taie respiraţia.

Am copiat de mână tot textul din Micul prinţ, fără să sar niciun cuvânt şi străduindu-mă să scriu cât mai citeţ. Am lucrat la el pe furiş timp de aproape o lună.

— Pe ăsta nu îl ai. E exemplar unic.

Paola izbucneşte în lacrimi şi sare să mă îmbrăţişeze. De data asta, am surprins-o.

În realitate, n-a fost ideea mea, ci a lui Roberto, care a rămas tare dezamăgit când i-am dus înapoi versiunea originală din Micul prinţ.