Surpriza mă aştepta la capătul liniei 4.
Un bărbat ne întâmpină şi ne surâde. Are nişte kilograme în plus, nişte păr în minus, dar îl recunosc imediat. Este cadetul din Gasconia, cel de-al patrulea muschetar, cel mai tânăr şi mai destoinic cu spada.
D’Artagnan.
D’Artagnan-ul nostru, după numele lui din buletin Andrea Fantastichini, cel din ultima bancă, în stânga. Nu-mi cred ochilor şi aproape că-mi vine să plâng. Nu l-am mai văzut de douăzeci de ani. După douăzeci de ani, aşa cum a prezis genialul Dumas, cei trei muschetari redevin patru. Ne îmbrăţişăm pe peron, mai întâi pe rând, apoi toţi patru în acelaşi timp. Cuprinşi de o incontrolabilă euforie, urlăm şi
„Unul pentru toţi, toţi pentru unul!” Patru italieni nerozi care dau o reprezentaţie în mijlocul gării din München.
După câteva minute, descopăr că acela care l-a convins pe Andrea să ni se alăture în această călătorie a fost Corrado.
Vechiul nostru prieten a plecat din Danemarca, unde trăieşte de mulţi ani, ca să ne întâlnească. Va face tot periplul interrail cu noi.
D’Artagnan, v-am mai spus, era cel mai bun dintre noi.
Câţiva ani după examenul de bacalaureat a plecat cu chitara lui spre Londra, în căutarea norocului. Azi pot spune cu certitudine că n-a dat de el. Cântecele lui senine ne înveseleau mereu nopţile de vară. Sub multe aspecte îmi amintea de tatăl meu, sau cel puţin de ceea ce bunicul îmi povestea despre el. Un fanfaron gata mereu să intre într-un bucluc pentru o femeie sau pentru nişte hohote de râs. După
câţiva ani de petreceri prin Londra s-a îndrăgostit de Birgitte, o daneză top-model care părea ieşită din pagina centrală din 233
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
„Playboy” şi a urmat-o la Copenhaga. Despre el n-am mai ştiut apoi nimic, doar Corrado a menţinut contacte sporadice, mai întâi prin poştă, apoi pe Facebook. Acum dă
lecţii private de chitară şi solfegiu în capitala daneză, iar soţia lui, Birgitte, cu care are doi copii, şi care acum arată ca Trudy, complicea lui Peg Leg Pete din desenele Disney, l-a părăsit de câţiva ani. Trăieşte într-o căsuţă la malul mării care, din fotografii, seamănă cu cocioaba vrăjitoarei din poveştile lui Andersen. Îmi povesteşte că, punând cap la cap cheltuielile curente şi pensia alimentară către fosta soţie, se descurcă cu greu până la sfârşitul lunii. În anii de liceu, aş fi pariat pe orice că Andrea, de fapt Andy cum i se spunea, va deveni un star rock. Ca şi cu atâtea alte prilejuri, şi de data asta m-am înşelat.
Recunosc: sunt fericit că-l văd şi că a acceptat propunerea acestei călătorii împreună. Dar durează doar o clipă
imperceptibilă; apoi mă uit la prietenii mei care merg înaintea mea cu câţiva paşi şi mi se par trei bătrânei. Trei bătrâni muschetari gârboviţi de povara rucsacurilor şi a vârstei. La patruzeci de ani şi ceva, un bărbat în zilele noastre nu e bătrân. Dar dacă el crede că are optsprezece şi se îmbracă de parcă atâţia ani ar avea cu adevărat, chiar este.
Nu am telefonat încă acasă. Sun acum, în timp ce ne îndreptăm către pensiunea rezervată de Umberto. Îmi răspunde Eva:
— Casa Battistini!
M-a amuzat întotdeauna atitudinea ei foarte formală la telefon.
— Sunt tata. Ce faci? Cum a fost la şcoală?
— Am luat zece la lucrare.
— Bravo!
Eu n-am luat niciodată zece la vreo materie, în afară de educaţie fizică. Am crezut întotdeauna că aceia care iau zece 234
- FAUSTO BRIZZI -
la şcoală sunt nişte ghinionişti sortiţi eşecului în viaţă. Dar fiica mea va fi o excepţie.
— Dă-mi-o pe mama.
— A plecat la cumpărături. Să ţi-o dau pe doamna Giovanna?
Doamna Giovanna este vecina noastră, mare producătoare de gemuri şi de copii. Este pasionată de OZN-uri, vede mistere peste tot şi e convinsă că în casa noastră trăieşte fantoma unui vechi locatar asasinat cu brutalitate. În ciuda acestor pasiuni ale sale, din când în când, ne lăsăm copiii în grija ei. Ca babysitter, dată fiind lunga ei experienţă de mamă, e mai bună decât Mary Poppins.
— Nu, mulţumesc. Spune-i mamei că am ajuns la München şi că o iubesc.
— Îi voi raporta. Miao, tati!
„Îi voi raporta.” Modul ei formal de a mi se adresa nu mă
mai distrează. Trebuie să fac ceva pentru fiica mea. La şase ani şi jumătate „îi voi raporta” chiar dacă e urmat de un
„miao” care îl mai atenuează, ar trebui interzis.
Mai e un lucru ce ar trebui interzis şi pe care l-aş adăuga pe zidul din Trastevere la secţiunea URĂSC, şi anume bărbaţii care plâng. Nu am plâns aproape niciodată în public, am o sfială înnăscută care îmi împiedică lacrimile să se manifeste în toată splendoarea lor.
Nu-l văzusem niciodată nici pe Andrea plângând; el era condotierul nostru, jalonul meu, mitul meu absolut.
Bărbatul care nu cunoaşte frica, nu are rivali şi, mai ales, nu plânge.
Când i-am văzut prima lacrimă pe obraz, pentru mine a fost ca şi cum aş fi asistat la un eveniment supranatural şi absurd, totodată, cum ar fi apariţia Arhanghelului Gavril în timpul finalei mondialelor de fotbal.
Am rămas singuri o jumătate de oră în holul mititel al acelei pensiuni, în timp ce îi aşteptam pe Corrado şi Umberto, care ieşiseră să cumpere nişte suveniruri.
235
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Nu sunt fericit, prietene, a fost fraza lui de atac.
