Am pregătit nişte CD-uri cu compilaţiile melodiilor mele preferate. Nu vreau ca în această călătorie să ascult la întâmplare muzica transmisă de o staţie radiofonică. Ador cuvântul „compilaţie”, îmi evocă pe loc primele iubiri din liceu şi verile la mare. Generaţia mea a fost ultima care îşi făcea propria compilaţie pe audio, după care descoperea că, o singură dată dacă era uitată pe bordul maşinii, caseta se demagnetiza.
Sunt anarhice compilaţiile mele, bazate pe niciun alt criteriu decât pe gustul personal. Astăzi e rândul următorilor:
Romeo and Juliet Dire Straits
Through the Barricades Spandau Ballet Meraviglioso Domenico Modugno
Yesterday The Beatles
Rain and Tears Aphrodite’s Child Un giorno credi Edoardo Bennato Can’t Smile Without You Barry Manilow In My Room Beach Boys
Father and Son Cat Stevens
Goodbye My Lover James Blunt
Pe măsură ce le ascult, îmi dau seama că sunt toate nişte hituri cam melancolice. Scot CD-ul şi intru pe frecvenţa unui radio din Puglia care se ocupă cu farse la telefon. Ne îndreptăm spre Molise, un fel de Liechtenstein al Italiei, o regiune extrem de frumoasă, dar neglijată de ghidurile turistice. Nu are monumente renumite şi nici nu a dat lumii personaje celebre, cu excepţia bunicilor lui Robert De Niro.
Prima oară am fost pe aici într-o tabără de cercetaşi prin munţii Parcului Natural Matese. Şi m-am îndrăgostit de aceste locuri. Nu sunt cu nimic mai prejos faţă de regiunile mult mai cunoscute cu care se învecinează. Vă dau numai nişte date simple, ca să vă fac să înţelegeţi cum de se trăieşte mai bine prin părţile acestea: aici sunt în medie 71 de 279
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
locuitori pe kilometru pătrat, în Lazio sunt 330, în Lombardia 412 şi în Campania 429. Aici e spaţiu, o valoare cu care nu mai suntem obişnuiţi.
Hotelul pe care l-am ales e în gestiune de familie şi are în total cinci camere, dintre care numai una dă spre plajă. O
cedez cu plăcere copiilor. Eu şi Paola ne instalăm în
„apartamentul Gardenia” cu vedere spre drumul nu foarte aglomerat ce merge de-a lungul coastei. Proprietarii sunt o pereche de vreo şaptezeci de ani, Sabino şi Alba, ajutaţi de cei trei fii ai lor şi de câţiva nepoţi. Sabino ne povesteşte că a moştenit totul de la tatăl său şi că a reuşit să-şi convingă
urmaşii să locuiască şi să trăiască împreună. E un privilegiat, într-o eră ca asta, în care rudele şi sentimentele se risipesc în cele patru vânturi.
— Dacă doriţi, în seara asta în sat e concurs de dans, îmi zice Sabino, cu aerul unuia care îţi oferă un bilet pentru finala campionatului mondial de fotbal.
— Ce fel de dans? cer eu informaţii.
— Toate dansurile. Un concurs de mare calitate. În juriu o să fie şi primarul şi unu’ pe care nu mai ştiu cum îl cheamă, dar a dansat cu Carla Fracci.
— Şi înscrierile cum se fac?
Paola mă întrerupe:
— Nu cred că dansul ar fi…
Nu o las să termine şi repet:
— Cum te poţi înscrie?
— Direct în piaţă. E acolo cumnatul meu care înregistrează numele şi-ţi dă numărul de concurs. Trei euro şi o bere inclusă în preţ. Dacă doamna nu vrea să danseze, se poate plimba pe la tarabe, azi e ziua sfântului patron al localităţii. Nici soţia mea nu dansează, acum trei luni a alunecat de pe o stâncă şi şi-a rupt femurul. Mai face încă
fizioterapie.
— Mulţumim, dar nu cred că o să mergem, i-o retează
scurt nevastă-mea care azi e de o acreală evidentă. Călătoria 280
- FAUSTO BRIZZI -
a fost lungă, soţului meu îi place o muzică oribilă, iar copiii sunt obosiţi.
— Oricum, să ştiţi că începe la 21:30, mai spune Sabino, cu un surâs care trădează faptul că trece cam rar pe la dentist.
Peste două ore sunt cu Lorenzo şi Eva la festivitate ca să
ne înscriem toţi patru. Am învins în mod democratic cu 3 la 1, iar Paola a fost obligată să vină cu noi. De altfel, şi bucătăria hotelului e închisă, căci întreaga familie voioasă
care o are în gestiune se află printre concurenţi, cu excepţia Albei care, acum, că mă uit atent, într-adevăr şchioapătă
uşor. Sabino e foarte încântat că am venit.
— Cum sunt deci perechile? înscrierea se face pe perechi.
— Eu cred că voi dansa cu soţia mea, iar copiii mei împreună.
— Nu, eu nu dansez, intervine Paola, am venit, dar nu dansez. De fapt, nici Lorenzo nu pare prea interesat.
Micul meu moştenitor se învârte deja în jurul unei măsuţe de biliard, la care se încing întreceri între băieţii din sat.
Mă adresez Evei:
— Dansăm noi doi?
— Dar eu nu ştiu să dansez, tati.
Adevărul este că printre multele lucruri pe care ştie să le facă micuţa mea cea înţeleaptă nu se numără şi dansul. Dar i-ar prinde foarte bine un accent de nebunie şi de pierdere a controlului ce sunt intrinseci dansului.
— Las’ că te învăţ eu, mă hazardez, ca şi cum as fi Nureev, şi nu ursul Baloo.
Suntem singura pereche în care se înregistrează o diferenţă de şaizeci de centimetri între cei doi dansatori. Nu trecem neobservaţi. Îmi dau seama că, aici în sat, concursul este luat foarte în serios. La sfârşitul fiecărui dans, juriul pune note, în urma unui scurt şi tainic conclav.
La început, Eva se mişcă după capul ei. Improvizăm un timid twist. La doi paşi de noi, Sabino apare în pereche cu 281
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
fiica lui, dar pare mai degrabă static şi stângaci în mişcări.
Oricum, nu avem nicio posibilitate de a câştiga, acest lucru mi-e imediat foarte clar. Mă uit împrejur, sunt şi nişte perechi ce par ieşite din filmul Dirty Dancing.
Când vine rândul mazurcii, sunt deja jenant de năduşit.
