— 18

Marea pasiune a bunicului meu Michele era pescuitul. În fiecare august, închidea cămăruţa lui de portar şi mergeam la mare. Adesea, dimineaţa mă trezea înainte de a se crăpa de ziuă şi mă ducea în exotica Ostia Lido, luându-mă în bărcuţa lui în larg ca să prindă calmari; aceştia, fiind nişte fiinţe romantice, aleg de regulă momentul răsăritului şi apusului de soare ca să se apropie de ţărm. Uneori pescuiam şi câte un pui de ton sau câte o pălămidă pe care apoi bunica Alfonsina ni le gătea la cină, cu obişnuita ei iscusinţă

gastronomică. Bunicul era un adevărat as al pescuitului cu lanseta şi până şi eu mă descurcam binişor.

Am închiriat toate sculele necesare unui pescar încercat, două undiţe înzestrate complet cu toate tipurile de fir şi de momeală, un unguent cu protecţie solară maximă şi o barcă

gonflabilă cu motor de zece cai putere. Paola vine să ne conducă pe ponton. Cred că îi va face bine o zi singură. Cu toate problemele legate de şcoală, de copii şi de un soţ bolnav şi care a înşelat-o, a fost şi pentru ea o perioadă foarte intensă.

— Mamă, să nu mănânci prea mult la prânz, că diseară o să facem un uriaş grătar de peşte, spune semeţ Lorenzo.

Iar eu şarjez.

— O să ne întoarcem cu atâta peşte, că o să trebuiască să-l vindem la restaurantul hotelului.

Sunt sigur pe mine, nu m-am întors niciodată după o zi de pescuit cu mâinile goale.

Marea Ionică e ca o tipsie. Ne îndepărtăm o milă în larg şi începem să pescuim. Copiii sunt entuziasmaţi. Ascultă ce le spun şi mă bombardează cu mii de întrebări.

— Ce facem dacă muşcă un rechin?

— Cu o momeală de aceste dimensiuni, n-o să muşte cu siguranţă. E mult prea mică. Rechinii sunt aproape orbi, nu o văd.

— Şi dacă muscă o orcă?

273

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Sunt foarte rare în Mediterană. Eu în locul tău aş sta liniştit. Aici, zona toată e plină de toni.

— Dar dacă muşcă un delfin, eu îi dau drumul, conchide Eva.

După două ore, nu a muşcat decât un barbun rătăcit care s-a nimerit pe acolo. Dar nu cedăm, dublăm numărul momelilor şi schimbăm zona. Vedem semnalizatorul de suprafaţă al unui scufundător şi ne ţinem la o distanţă de siguranţă. Când îl văd ieşind la suprafaţă, lângă bărcuţa lui, îi urlu, întrebându-l:

— E peşte în zona asta?

— Doamne, dar cât peşte! Sunt bancuri întregi de toni aici, dedesubt. Un adevărat spectacol.

M-am liniştit. N-o să ne întoarcem cu mâinile goale, e doar o chestiune de răbdare, virtutea principală a unui bun pescar.

Micii mei asistenţi se angajează cu şi mai mult avânt.

Suntem o echipă foarte însufleţită. Orele trec iute, iar soarele coboară spre asfinţit.

Rezultatul zilei de pescuit?

Ne-am distrat şi am pescuit barbunul mai sus-citat, trei biete caracatiţe şi o sticlă de plastic. Am mai şi pierdut o undiţă care i-a alunecat din mână lui Lorenzo. Pe scurt, un total fiasco.

— Şi acum, cum ne prezentăm noi în faţa mamei? întreabă

Lorenzo.

— Nu intraţi în panică. Există un loc incredibil în care vom reuşi cu siguranţă să punem mâna pe peşte. Un loc vrăjit.

— Şi unde e? Cum se cheamă? întreabă Eva.

— E în sat şi se numeşte pescărie.

— Dar asta înseamnă să trişăm! ripostează micuţa mea cea înţeleaptă.

— Aşa-i, îi răspund fără ezitare.

274

- FAUSTO BRIZZI -

Pe Lorenzo îl amuză ideea de a o păcăli pe mama, Eva în schimb e perplexă: simţul justiţiei la ea e încă foarte bine dezvoltat. Poate prea bine.

Cumpărăm nişte peşte amestecat şi nişte calamari uriaşi.

Un coş plin. Apărem în faţa Paolei triumfători pe înserate. Îi arătăm mândri rodul zilei şi ne priveşte uluită.

— Incredibil! Câţi peşti!

— Tata e nemaipomenit! exclamă Lorenzo.

— Iar marea aicea e plină de peşti, adaugă Eva.

— Şi tata i-a prins pe toţi? întreabă Paola.

— Nu, peştele ăsta cel mai mare l-am prins eu, iar calamarul, Lorenzo, minte Eva cu o precizie şi cu o indiferenţă excepţionale. Doi mincinoşi patentaţi. Sunt mândru de ei. Mai ales de fiica mea, care azi a învăţat să

pescuiască şi să mintă. Un rezultat deloc rău.

Ducem prada în bucătăria hotelului, iar copiii, victorioşi, se mai joacă puţin pe plajă. Rămân singur cu Paola care mă

ţintuieşte cu o singură frază.

— Nu ştiam că ştiucile trăiesc în mare.

— Care ştiuci?

— Peştele ăla mai mare pe care l-aţi prins e o ştiucă, se recunoaşte după botul de raţă.

— Ah, da? E o ştiucă?

— Da. Şi ştiucile trăiesc doar în apă dulce.