înduioşez, sau să mă simt un nărod între nărozi.
La un moment dat se aşterne o tăcere aproape mistică.
Protagonistul îşi începe show-ul.
Unii se sărută cu pasiune, alţii mănâncă sandviciuri cu omletă, alţii îşi jură dragoste eternă, alţii privesc tâmpi orizontul incendiat, alţii intră în apă îmbrăcaţi şi ţipă, alţii sunt în chat pe Skype cu logodnica de departe, alţii profită de faptul că lumea nu e atentă ca să fure o geantă, alţii fac poze ca să le rămână în amintire acea clipă irepetabilă. Ştiu, or să
apară colecţionarii de amurguri: pe ăla de la Santa Marinella de pe 20 august îl ai? Nu, îmi lipseşte! Dar îl am pe cel din Maldive de Anul Nou, care face cât trei. Ca în jocul cu figuri la schimb.
Dacă moda asta prinde, nu va mai fi nevoie de Tour Eiffel, de Colosseum sau de Piramide pentru a atrage turiştii. Va fi suficient cel mai mare eveniment natural al fiecărei zile. În fond, dacă un film oarecare face şapte euro sau mai mult, cam cât face un apus de soare, unicat, care nu poate fi reprodus sau descărcat de pe internet? De altfel, e un eveniment costisitor, cu marea, cu plaja, cu soarele şi toate celelalte, ce efecte speciale s-ar putea crea? Hollywoodul e mic copil.
La sfârşitul spectacolului, când soarele iese din scenă (un final scontat, dar eficient), plâng. Până şi Corrado se înduioşează de-a dreptul, după care, profitând de întuneric, se piteşte pe undeva cu o ajutoare de coafeză din Maccarese, suferindă de depresie.
În timp ce toţi se împrăştie, ca la cinema în timp ce se proiectează inutilul generic de final, Umbero şi cu mine rămânem să privim marea. Noi doi ne simţim bine şi în tăcere. În unele seri mă duc să-l iau, mergem la cinema sau 222
- FAUSTO BRIZZI -
la teatru şi ne întoarcem acasă, fără să scoatem aproape niciun cuvânt. Numai marii prieteni şi marile amoruri suportă bine tăcerea.
Cel care o rupe, totuşi, e Umberto.
— Plecăm.
— N-am înţeles.
— Plecăm.
— Cine?
— Eu, tu şi Corrado. Închid cabinetul o săptămână, Corrado scapă de o tură. Şi plecăm. Ca pe vremuri.
— Dar nu pot…
— De ce? Copiii au încă zece zile de şcoală, Paola la fel. Tu ce treabă ai aici, să mergi teleleu singur prin Roma în fiecare dimineaţă? Aşa vrei tu să-ţi petreci ultimele zile?
Întrebarea e directă, iar răspunsul este evident: nu.
— O săptămână numai noi trei, în plimbare prin Europa, continuă el. Ne distrăm şi-ţi ajută moralul.
— Şi unde mergem?
Siguranţa lui mă uluieşte:
— Refacem traseele feroviare interrail pentru tineri.
Versiunea redusă.
Continui să-l privesc fix, ca un tont. Interrail.
Un cuvânt compus care-mi evocă pe dată mirosul pătrunzător de şine de tren încinse la soare, aventurile de o noapte cu fetele scandinave pline de pistrui şi sunatul acasă
de la telefoanele publice. E aproape sinonim cu optsprezece ani.
— La patruzeci de ani ne apucăm să refacem o călătorie interrail?
— Spune-mi un motiv pentru care n-ar trebui s-o facem.
— Am cancer.
— Acesta e un motiv ca s-o facem. Spune-mi altul.
— Trebuie să antrenez echipa pentru play-off.
— Lipseşti doar un meci.
— Nu mai am rucsac, îmi epuizez eu argumentele ce aveau o oarecare noimă.
223
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Îţi cumperi altul. Plecăm duminică seară?
— De ce seara?
— Costă mai puţin să călătoreşti noaptea, dormi în tren şi economiseşti noaptea la hotel.
— Prietene, am nişte bani puşi de-o parte, nu foarte mulţi, dar am.
