— 38
Câte sunt zilele pe care vi le amintiţi bine din toată viaţa voastră? Acelea deosebite, pe care le-aţi putea povesti şi la distantă de mulţi ani. Şi câte sunt în schimb cele normale în care nu se întâmplă nimic demn de a fi luat în seamă şi care se scurg anonime?
Clipele însă sunt mult mai multe. Realizez că-mi amintesc doar vreo sută de zile memorabile, faţă de cele peste 14.000
de zile invizibile. Mă externez cu o idee fixă. Vreau ca azi să
fie o zi ce merită pusă în rând cu cele trei despre care v-am povestit la începutul acestei poveşti. Dacă ieri aş fi murit, spărgându-mi capul de trotuar, cu patruzeci de zile mai repede, nu mi-aş fi iertat-o niciodată. A fost un clopoţel de alarmă supranatural: „Ei, Lucio, tu crezi că eşti stăpânul destinului tău şi că mai ai patruzeci de zile de trăit, dar nu se ştie dacă aşa va fi”.
Întrebarea e: ce anume face o zi să fie deosebită? Este oare posibil să organizezi în mod teoretic douăzeci şi patru de ore atât de originale, încât să-şi revendice pe bună dreptate un loc în acel clasament al momentelor magice ale vieţii tale?
Răspunsul este nu.
Analizându-mi zilele ieşite din comun ale vieţii mele, îmi dau seama că au fost deosebite, aproape întotdeauna, datorită unui eveniment neaşteptat sau, în orice caz, neprogramabil: căderea dinţişorului lui Lorenzo, primul sărut cu Paola, îmbrăţişarea bunicii când am plecat în prima mea tabără cu cercetaşii, ziua în care am luat o notă bună, fiindcă am copiat la un extemporal la matematică, noaptea în care am dormit în maşină, la Florenţa, cu Corrado şi Umberto, iar a doua zi de dimineaţă ne-am trezit în mijlocul unui târg, petrecerea surpriză pe care mi-a pregătit-o Paola la împlinirea a treizeci şi cinci de ani. Mici lucruri care sunt însă sucul concentrat al vieţii mele. Aşa că vreau să nu organizez nimic special pentru astăzi şi să mă las surprins. Îl sun pe Massimiliano şi îi vorbesc despre seara petrecută cu 216
- FAUSTO BRIZZI -
Giannandrea. Îmi spune că ştia deja totul. Şi el crede că
suferindul nostru de depresie are nevoie de ajutor. În legătură cu aceasta, a avut o idee: vrea să-i propună să îl ajute la prăvălie, în timpul liber al muncii lui de croitor.
— Dacă găseşti doi amici cu care să stai de vorbă e mai bine, nu?
Mi se pare o idee foarte bună pentru a-i oferi mai multă
posibilitate de socializare lui Giannandrea.
Închid telefonul şi ziua continuă anonimă până la ora şapte seara. Apoi mă întorc acasă de la piscină, deschid uşa şi o văd pe Eva făcându-şi lecţiile la masa din sufragerie, cu picioruşele care nu-i ating podeaua. Se întoarce şi deschide larg spre mine, cu încetinitorul, ochii ei albaştri, îmi surâde.
— Miao, tati!
O bucurie instantanee îmi alungă toate neajunsurile.
Astăzi e o zi deosebită.
217
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 37
Când uşa de sticlă a Prăvăliei de Taclale se deschide larg şi mă întâmpină Giannandrea, nu-mi pot reţine un surâs.
— Massimiliano se întoarce imediat, îmi zice, fă-te comod.
Îmi povesteşte că lucrează acolo din dimineaţa aceea.
Massimiliano i-a oferit jumătate din încasări, în afara sumelor pe care le scoate din buzunar pentru servicii. O
ofertă foarte generoasă pe care foarte înşelatul croitor nu a putut s-o refuze. În fond, el deja venea la prăvălie în fiecare zi, iar Massimiliano, dat fiind succesul activităţii sale, avea şi el nevoie de un ajutor ca să-şi poată permite un minut liber din când în când.
— Sunt bucuros că lucrezi aici, îi spun.
— Nu e tocmai o muncă, îi dau o mână de ajutor unui prieten când am timp. Cred că am înclinaţia de a da sfaturi bune oamenilor.
Nu obiectez.
— Bem un ceai? propun eu.
După zece minute, iată-ne în fotoliu, ca două doamne în vârstă, dar vioaie din New England, sorbind un ceai Pu’er cu un vag iz de pământ umed. De data asta, e rândul meu să-mi deschid sufletul. Îi spun că mă aflu deja la două treimi din călătoria mea finală şi că sunt destul de satisfăcut de cum merg lucrurile. Am avut momente de fericire de nezdruncinat, alternate cu altele de profundă melancolie. Un fel de montagne russe de sentimente.
— Nu mai este nicio speranţă?
— Nu, din păcate, îi răspund cu seninătate, toate analizele indică în aceeaşi măsură că degradarea mea este într-o coborâre vertiginoasă.
Mă uluieşte că pot vorbi cu detaşare despre boala mea. Cu două luni înainte nu aş fi fost în stare, fără să mă cuprindă
emoţia, dar acum a devenit aproape o rutină. Nu m-am resemnat, dar m-am obişnuit. E o caracteristică a bărbaţilor: ne obişnuim cu totul.
218
- FAUSTO BRIZZI -
— Jucăm un fotbal cu pioni? propun eu. Îţi datorez şansa revanşei.
Acceptă cu bucurie provocarea. Eu aleg Italia, iar el aşază
pe pâslă verde pionii verzi-aurii ai Braziliei. Un duel clasic al fotbalului modern.
