pornească în ultima lui călătorie. Abia acum îmi vine în minte că lucrul cel mai complicat nu va fi să-mi iau adio de la colecţia mea de Diabolik, ci de la toţi protagoniştii vieţii mele.
Nu ştiu dacă voi avea forţa suficientă.
255
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 25
Mă aflu în faţa Armatei Brancaleone. Este momentul de adio. I-am convocat pe toţi la bordul piscinei, cu un ceas mai devreme de ora noastră obişnuită de antrenament. Lângă
mine se află fidelul meu adjunct. Am încercat să pun pe hârtie două rânduri din ultimul discurs pe care o să-l ţin în faţa lor, dar după un minut încep să improvizez. Ştiu că sunt o figură importantă pentru ei, poate chiar mai importantă
decât părinţii lor, şi vreau să le las câteva mesaje fundamentale. Încep fără ocolişuri.
— Băieţi, am o tumoare la ficat. Foarte gravă, cu metastaze la plămâni. Îmi rămâne puţin de trăit. Şi aceasta, din păcate, e ultima oară când ne vedem.
Nu se aşteptau. Se privesc unii pe alţii ca să înţeleagă
dacă nu e o glumă. Dar tonul meu îi face să priceapă că nu e câtuşi de puţin.
— Acum câteva luni am decis să-mi înfrunt boala cu un surâs. Nu am reuşit întotdeauna, dar încerc să fiu fericit în fiecare zi ce-mi rămâne de trăit. Sunt încă într-o formă
bunicică şi am încercat să lupt pentru a-mi înfrânge boala.
Dar ea se ascunsese înăuntrul meu, iar când i-am dat de urmă, era prea târziu ca s-o mai pot învinge. Ştiţi, la vârsta voastră aveam aşa de multe visuri. Trebuie să vă mărturisesc că nu am înfăptuit niciunul dintre ele, dar nu am încetat niciodată să sper. Nu uitaţi că unica noastră bogăţie constă
în visurile pe care le avem din copilărie. Ele sunt benzina vieţii, unica forţă ce ne împinge să ne continuăm cursa când lucrurile iau o turnură proastă, încununarea visurilor acelui copil care e în voi trebuie să fie unicul vostru scop. Să nu uitaţi niciodată că veţi deveni adulţi doar ca înfăţişare, dar că
omuleţul acela va continua să trăiască înlăuntrul vostru.
Străduiţi-vă cât puteţi în munca voastră, fie ea legată de polo sau de orice altceva. Trebuie să încercaţi să fiţi cei mai buni în orice domeniu, şi dacă va fi să vindeţi fructe pe o tarabă.
Toţi vor trebui să spună: „Ce fructe minunate are cel de 256
- FAUSTO BRIZZI -
acolo!” Viaţa vă va pune în faţa atâtor încercări, mult mai importante decât play-off- ul unui campionat, iar voi nu trebuie să faceţi vreodată vreun pas înapoi. Acţionaţi, acţionaţi, acţionaţi, chiar şi cu riscul de a greşi. Iar dacă
greşiţi şi faceţi rău cuiva, cereţi scuze. A cere scuze şi a recunoaşte o greşeală sunt lucrurile cele mai grele dintre toate. Dacă însă cineva vă face un bine, nu uitaţi asta niciodată. A-ţi arăta recunoştinţa este un lucru la fel de complicat. Iar când vi se va întâmpla să câştigaţi, să nu vă
luaţi adversarii peste picior şi să nu vă împăunaţi.
Toţi se priveau amuzaţi: a câştiga e un cuvânt pe care îl cunosc prea puţin.
— Eu, cum bine ştiţi, am doi copii, şi faptul că ştiu că nu voi putea să urmăresc cum cresc este durerea mea cea mai mare. În câteva zile voi pleca într-o călătorie cu ei şi cu soţia mea. Nu mă voi întoarce. Şi nu voi putea asista la meciurile voastre din play-off. Dar voi fi cu sufletul lângă voi, iar Giacomo îmi va povesti actele voastre de bravură. El va rămâne aici şi veţi putea să vă adresaţi lui în legătură cu tot ce aveţi nevoie. Este pregătit să vă antreneze la anul, are calităţile şi firea potrivită pentru a face acest lucru.
Timidul meu adjunct nu se aştepta la acesta învestitură şi se emoţionează.
— Vă cer numai un lucru important: oricum s-ar desfăşura partida, luptaţi până la capăt. Şi dacă izbutiţi acest lucru, înseamnă că aceste trei meciuri le câştigaţi pentru mine. Ar fi un nemaipomenit dar de bun-rămas. Într-o bună zi, peste ani, când veţi avea copii, sper că vă veţi mai aminti de bătrânul vostru mister şi vă veţi duce copiii la piscină, transmiţându-le iubirea pentru minunatul nostru sport. Aţi fost echipa cea mai frumoasă pe care şi-o poate dori un antrenor. Chiar şi când pierdeam. Îmi pare atât de rău.
M-am prăbuşit. Mi-am propus să nu plâng, dar nu am fost în stare. Îi îmbrăţişez pe toţi, pe fiecare în parte, pe Săpunel şi pe Martino la urmă.
257
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Vă rog, băieţi, faceţi aşa încât să fiu mândru de voi.
Urmează apoi momentul lui Giacomo.
— Drum bun, mister, îmi şopteşte în timp ce mă
îmbrăţişează, oriunde v-aţi duce. Nu o să vă uităm.
Peste un minut plec de la piscină, lăsându-mi băieţii la antrenament. Sunt distrus. Încep să mă gândesc că această
idee a călătoriei mă va obliga la un stres emoţional neluat în calcul. Am spus deja, e momentul cuvintelor de adio. Iar cuvintele de adio nu sunt niciodată uşoare.
258
- FAUSTO BRIZZI -
— 24
Când ajung la el, în plină noapte, Oscar este singur în cofetărie, învăluit de arome crocante.
— Salut…
Se întoarce spre mine.
— Salut, Lucio…
— Ce faci aici singurel, l-ai dat afară pe srilankez?
— Nu, e noaptea lui liberă. De regulă vine Martina să mă
ajute, dar în seara asta e la fiică-sa. E o femeie nemaipomenită, să ştii.
Îl privesc cu cât meşteşug, adunat în mai bine de treizeci de ani, umple cu cremă gogoşelele de chou à la crème.
— Ai chef să-mi dai o mână de ajutor?
— Dar eu nu prea ştiu…
— Dar înveţi! mi-o retează scurt.
Orele ce urmează le petrec printre făină şi creme. Mă
