— Dragă familie, voiam să vă anunţ că de câteva zile Martina s-a mutat aici la mine şi a renunţat la casa ei cu chirie din Prati.
Urlete de bucurie, în parte pentru pastele la cuptor, în parte pentru această veste. Martina e emoţionată de această
învestitură oficială, dar reuşeşte să glumească pe seama ei.
— I-am spus că e în probe. Pe bărbaţi trebuie să-i ţii mereu cu atenţia încordată, ca pe funie.
— Bine faci, bunico, zice Eva.
Spontaneitatea cu care a folosit termenul „bunico” e stânjenitoare pentru toţi, dar doar pentru o clipă. Miss Marple găseşte însă o soluţie strălucită.
— Aş prefera să-mi spui Martina. Ca între prietene.
Evei i se pare o propunere acceptabilă.
— Cum vrei tu, Martina. Tu ştii să găteşti?
— Da, dar Oscar e mai bun decât mine.
— Pot să confirm, fără falsă modestie, declară Oscar. Dar are atâtea alte talente.
— Gen?
O astfel de curiozitate indiscretă îi aparţine lui Lorenzo.
Eu trag nădejde că Oscar lasă deoparte prestaţiile sexuale ale energicei băbuţe şi că povesteşte despre alte înzestrări ale proaspetei sale prietene.
— De exemplu, este cea mai bună jucătoare de de-a v-aţi ascunselea din lume.
— Adevărat?
Eva e deja entuziastă.
— Am câştigat jocurile olimpice la de-a v-aţi ascunselea, precizează Martina.
205
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Nu există jocuri olimpice la de-a v-aţi ascunselea, replică Lorenzo.
— Cum să nu existe, îl contrazice Oscar. Au fost introduse pentru prima oară în 1904, iar cel dintâi câştigător a fost un englez, pe nume James Ascott.
Îl ascult fără să-l întrerup cum inventează baliverne numai ca să-mi distreze copiii, ajutat de Miss Marple, care se arată
a fi o demnă complice. Îl iubesc pe socrul meu. Sunt aşa multe lucrurile legate de el care îmi vor lipsi.
Aerul de fanfaron roman care ştie el mai bine decât toţi.
Umbra sa uriaşă de pe peretele cofetăriei.
Ori de câte ori îmi trage câte o scatoalcă prietenoasă peste umăr, făcându-mă să-mi pierd puţin echilibrul.
Vocea lui puternică.
Când se lansează în a filosofa cu clienţii.
Pasiunea lui secretă pentru Britney Spears.
Când mângâie fiecare câine de pe stradă.
Pantofii lui numărul 46.
Când se uită la mine în tăcere şi a şi înţeles tot.
Ori de câte ori mă foloseşte pe post de cobai pentru câte o nouă prăjitură de-a lui.
Când reciclează câte un cadou de Crăciun, neamintindu-şi că de la tine l-a primit cu câţiva ani în urmă.
Capacitatea lui de a adormi oriunde.
Şi, fireşte, gogoşile lui prăjite şi cu gaură.
O să-mi lipsească Oscar cu adevărat.
Acum îmi dau seama că tot folosesc în mod impropriu expresia „o să-mi lipsească”. Eu sunt cel care mă duc, eu sunt cel care „o să le lipsesc” celorlalţi, eventual. Retrimit înapoi expeditorului o lacrimă. Nu în seara asta. Printre efectele secundare ale acestei mari nefericiri, cel mai caraghios este acela că dau apă la şoareci foarte uşor.
206
