— Pot să-l iau şi pe Lupo?

— Nu, pe Lupo îl lăsăm în grija doamnei Giovanna, care tot trebuie să vină aici să ude florile şi să le dea de mâncare şi pisicilor şi hamsterului.

— Nu pot să o iau nici pe Alice?

— Ar suferi în maşină. Hamsterilor nu le place să

călătorească.

— Of! Atunci măcar să facem o zi „aici eu comand”.

Ziua „aici eu comand” e o invenţie de-a Paolei de acum câţiva ani, când erau mici. Este premiul pentru ceva important, o notă mare la şcoală sau o perioadă de bună

purtare acasă. Este vorba, aşa cum aţi intuit deja, despre o zi de dominaţie absolută asupra părinţilor, în care mica regină

sau micul rege poate decide programul şi ce se mănâncă şi pot cere, între nişte limite rezonabile din punct de vedere economic, orice lucru.

— Bine, ne-am înţeles, răspund eu micii mele şantajiste.

Pornim sâmbătă seară, cum terminaţi şcoala.

— Sâmbătă e spectacolul şi sărbătorirea încheierii anului, îmi aminteşte Lorenzo.

— Ah, da, atunci plecăm duminică.

O oră mai târziu, se întoarce Paola, care nu ştie încă

nimic, după ce şi-a petrecut după-amiaza pregătind tezele finale cu ceilalţi profesori.

251

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Copiii o întâmpină veseli şi ea se prinde imediat că e într-o cursă. Prezenţa ei este de la sine înţeleasă. Mă ia de-o parte în bucătărie.

— Ce e povestea asta?

— Ai spus că pot pleca cu copiii, nu? Asta şi fac. Pornim duminică. Trei săptămâni.

— Trei săptămâni? Ai înnebunit?

— Nu eşti obligată să vii.

— Păi, nici nu vin.

— Păcat, pentru că mă gândeam să-mi închei călătoria în Elveţia. Nu mai trec pe acasă. Mi se pare alegerea cea mai firească. Ultima călătorie. Cu cei pe care îi iubesc.

Fraza e mult prea violentă ca să nu producă daune. Paola urlă în şoaptă ca să nu o audă copiii. Printre cuvintele pe care le foloseşte mai des se numără „iresponsabil”, „nebun”

şi „capcană”.

Are dreptate, poate am fost iresponsabil, dar vreau să dreg tot ce pot, probabil sunt nebun, dar ăsta nu e un defect, iar această călătorie este cu siguranţă o capcană. O capcană a dragostei, în care sper să cadă Paoletta mea. În caietul lui Zoff, e încă scris mare obiectivul meu principal al acestor o sută de zile: Să fiu iertat de Paola.

— Nu mă mai întorc acasă, insist eu. Nu mă lăsa singur în această călătorie. Suntem o familie.

— Eram o familie. După care, tu ai distrus-o.

— Cu toţii comitem erori.

— Ştiu. De pildă, să te căsătoreşti.

Nu daţi importanţă, sunt lucruri ce se spun la ceartă, ştiu că nu gândeşte cu adevărat acest lucru.

Paola se mai zbate alte zece minute ca un ton prins în cârlig, după care se dă bătută.

— Ce trebuie să pun în bagaj, pentru mare sau pentru munte?

— Pentru tot, iubita mea. Pentru tot.

Am ratat cina. Dar sunt fericit.

252

- FAUSTO BRIZZI -

Deschid computerul şi încep să fac nişte căutări pentru rezervări. Faptul că nu mai caut pe Google, ca un maniac, cuvinte ca „tumoare”, „moarte” sau „tratarea cancerului”

simt că mă uşurează sufleteşte. Când, în schimb, cauţi cuvântul „hotel” sau „restaurant deasupra mării” simţi o nemăsurată bucurie. Un fel de versiune modernă a stării din Sâmbăta în sat17. Ah, am ştiut eu, iar am căzut în plasă, văd că îl reevaluez acum şi pe Leopardi. Nu, pe Leopardi nu, asta nu se poate. Ştergeţi aceste ultime rânduri cu un marker negru, mulţumesc.

17 „Sâmbăta în sat” (Sabato del villaggio) este o faimoasă poezie scrisă în 1929, lectură obligatorie la şcoală, în care marele romantic italian Giacomo Leopardi vorbeşte despre iluzia bucuriei. Aşa precum, în viaţa unui sat, momentul de adevărată bucurie şi speranţă nu este duminica, ziua de sărbătoare, ci sâmbăta, ziua fără griji ce o precede, tot astfel, spune poetul, nu tinereţea, ci vârsta neprihănită a copilăriei este cea mai fericită.

253

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 26

Lucrul cel mai distractiv când pleci într-o vacanţă, v-am mai spus, este făcutul bagajelor. Dar când călătoria este şi ultima, făcutul valizei devine un lucru sfâşietor. Un tricou lăsat acasă nu va mai avea niciodată posibilitatea de a-şi găsi locul de onoare într-o valiză. Este eliminat din joc pentru totdeauna. Tot aşa şi cu încălţămintea mea, cupele mele sportive sau costumele mele de baie, de care sunt ticsite dulapurile şi scrinurile. Ultima mea valiză mă obligă să mă

confrunt cu inutilitatea majorităţii obiectelor care mi-au năpădit casa, stratificate de-a lungul anilor, ca erele geologice. Un arheolog ar depista cu uşurinţă în casa mea perioada sandalelor, faza sportivă, pasiunea tranzitorie pentru thrillerele ezoterice, anul în care am făcut scufundări.

Maldăre de haine prăfuite, ce ar trebui să zacă într-un pod şi care sunt rezumatul vizual al întregii mele vieţi. Şi pe care acum sunt nevoit să le triez. Cea mai mare parte a lucrurilor mele nu merg cu mine.

Mă învârt prin casă şi mă uit mai ales la biblioteci. Sunt pline de cărţi pe care nu le-am citit şi de filme pe care nu le-am văzut. Îmi vine să cer iertare tuturor, scriitori şi regizori, care au muncit ca să-mi dăruiască nişte ore de destindere, iar eu, după ce i-am amăgit cumpărând roadele muncii lor, le-am lăsat să se prăfuiască pe o etajeră. Poate acolo ar fi rămas pentru totdeauna. Sau s-ar fi bucurat de un sfert de oră de atenţie în timpul unei vacanţe. Voi duce doar un roman cu mine, l-am pus deja în valiză, după atâtea răzgândiri. Marea finală s-a dat între Pinocchio şi Comoara din insulă şi a câştigat aceasta din urmă. Într-o zi vă voi explica de ce. Continui să privesc atent etajerele şi mângâi uşor colecţia mea de Diabolik. Mi-au trebuit mulţi ani s-o fac completă, câştigând licitaţii costisitoare pe eBay şi cotrobăind prin toate tejghelele cu cărţi. Iar acum volumaşele cu cotor colorat se uită trist la mine de pe rafturi, ca şi cum mi-ar spune: „Nu ne părăsi”. Cunosc pe dinafară fiecare 254

- FAUSTO BRIZZI -

poveste, fiecare urmărire periculoasă a protagonistului în costum colant şi pot să spun, fără ezitări, unde am citit fiecare număr al colecţiei. Poate Paola are dreptate. Sunt nebun. Un nebun entuziast într-un mod atât de bizar să