Când ies pe coridor, îl văd cum stă pe o bancă cu ochii şi urechile plecate, ca unul care a cam făcut-o lată. Mă
urmează în tăcere la maşină. Pe drum atac problema.
— Ce anume voiai să faci să explodeze?
E stupefiat că i-am adulmecat intenţiile. E clar că mă sub apreciază.
— Nu voiam să distrug nimic, voiam doar să creez nişte focuri de artificii pentru serbarea de sfârşit de an.
— Şi nu ţi se pare că ar fi fost cam… cum să zic…
exagerate?
— N-aş fi pus prea multă nitroglicerină.
Îl pun să-mi promită că în viaţa lui nu va mai încerca experimente cu substanţe explozibile, incendiare sau periculoase de vreun fel.
— Dedică-te unor invenţii mai inofensive, te rog. Aşa cum făcea Leonardo da Vinci.
— Nu e adevărat. Şi Leonardo inventa lucruri periculoase.
Are dreptate. Speram că nu ştie. De data asta eu sunt cel care l-a subapreciat.
— A inventat tancul! exclamă el cu aerul unuia care te-a pus la zid. Ce poate fi mai periculos?
Are dreptate, nu m-am orientat către un exemplu bun.
Oricum îl poftesc să nu mai încerce aşa ceva vreodată. Apoi atac subiectul celor două zile de suspendare. Unicul lucru ce îl înspăimântă e reacţia mamei. Şi are de ce. Îmi trece rapid prin minte să nu-i zic nimic despre asta şi să-mi trimit ştrengarul ce se ţine doar de năzbâtii la Oscar şi Martina pentru două zile, dar minciuna ar fi fost dată în vileag la 210
- FAUSTO BRIZZI -
următoarea şedinţă cu părinţii. Aşa că iau hotărârea să
abordez chestiunea frontal.
— O să-i spun eu, mă angajez eu cu aerul unui avocat al apărării.
Urletele Paolei s-au auzit până la intrarea pe autostradă.
— Nitroglicerină? Fiul tău tocmai fabrica nişte nitroglicerină ca să se destindă puţin?
Când zice „fiul tău” înseamnă că e supărată rău de tot.
Îi explic faptul că acest compus este greu de obţinut fără o aparatură anume, minimalizez totul, prezentând-o ca pe o poznă copilărească, ce din fericire nu a avut consecinţe.
Rezultatul? Cel care încasează mustrarea sunt eu. Sunt făcut, în ordine: un exemplu prost, un tată iresponsabil, un destabilizator educaţional şi un instigator al copiilor împotriva ei. Când ne enervăm spunem şi lucruri pe care nu le gândim. Sper. De data asta fac eu pe pisica şi obţin rezultatul sperat: Paola îşi mai stinge din ardoare. După
două minute clasăm ca într-un dosar toată acea zi cu un surâs. Titlul ei este: ziua în care fiul nostru a încercat să
fabrice nitroglicerină.
211
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 40
Un lucru pe care nu-l ştiţi. De obicei nu prea vorbesc despre asta. Fiul meu Lorenzo şi cu mine suntem la fel. Şi eu am fost un băiat tare zvăpăiat. Încă din clasele primare, învăţătoarea mea (una Miranda De Pascalis, o ameţită şi jumătate, în stare să-ţi predea tabla înmulţirii şi împărţirii trei zile la rând, neamintindu-şi că a făcut-o deja) îi chema la şcoală pe bunicii mei ca să se plângă de purtarea mea. Dar nu era numai vina mea. Eram într-o proastă tovărăşie, ca o torţă care îmi lumina un drum greşit. Se numea Attilio Brancato, pentru toţi era Branca, nu a fost niciodată în clasă
cu mine, ci în clasa paralelă, de la clasele primare, până la liceu. O adevărată pacoste. Ajunsese de poveste prin toate şcolile Romei, un huligan cum puţini se văd, capabil să
forţeze distribuitoarele automate de gustări, să falsifice cataloagele şi să saboteze maşinile profesorilor.
S-a spart un geam cu o minge?
Brancato a fost.
Au încuiat-o în wc pe profesoara de matematică?
Brancato a fost.
S-a furat o bicicletă din curte?
Brancato a fost.
Brancato, tot mereu era vina lui Brancato.
De fiecare dată când se constata o ispravă, era mereu implicat Brancato. Iar eu, care îi eram prin preajmă pentru că îl admiram, sfârşeam prin a fi şi eu amestecat.
