distrează.
În zori, punem la prăjit vreo douăzeci de gogoşi găurite. Le scoatem afară şi aşteptăm să se răcească puţin ca să le putem acoperi de zahăr.
Rămânem aşezaţi în tăcere un minut. După care, Oscar pune o întrebare ce le conţine pe toate celelalte.
— Aşadar?
Acel „aşadar” valorează cât mii de discursuri. Implică
simţământul lui patern faţă de mine şi durerea lui pentru ceea ce se întâmplă. Nu răspund. Nu e nevoie. După câteva minute savurăm gogoşile. Este pentru prima oară când mănâncă şi el o gogoaşă alături de mine. Calde, gogoşile astea cu gaură sunt cel mai bun lucru din univers. Aproape că le iert că m-au ucis.
259
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 23
Am organizat o cină specială pentru cei trei muschetari.
Pentru ultima oară împreună, înainte de abandonul lui Porthos. E ca atunci când un chitarist părăseşte o trupă
rock, momentul cel mai încărcat de melancolie pentru toţi fanii. Din fericire, noi nu avem fani.
Umberto şi Corrado. Două nume care pentru mine înseamnă un milion de lucruri. Aş putea scrie o enciclopedie despre ei, dar şi ei despre mine. Noroc că nu s-au supărat pe mine pentru că am produs atât de penibilul naufragiu al călătoriei noastre. Dar au înţeles că sunt într-un moment de maximă rătăcire.
Ajungând în faţa restaurantului pe care îl alesesem, pregătiţi pentru o seară de conversaţii triste şi emoţionante, prietenii mei au o surpriză. Îi aştept în faţa intrării, dar localul e închis. Este ziua lor de odihnă, şi eu ştiam asta foarte bine. Îi întâmpin cu un singur cuvânt fără echivoc:
— Golănie.
Nu se aşteptau, dar acceptă bucuroşi provocarea. Ne urcăm toţi în maşina mea şi o tulim spre termele lui Caracalla. În seara asta, pun în scenă a o mia versiune a nepieritoarei Tosca. Am cumpărat trei locuri împrăştiate. Ne bucurăm de începutul spectacolului cuminţei, dar la mijlocul primului act, în timp ce Cavaradossi scoate toate acele triluri, înconjurat de o scenografie cam spartană, care vrea să evoce biserica Sant-Andrea della Valle, Corrado, din rândul trei, se ridică în picioare şi strigă cu putere:
— Vouă vi se pare că ăsta se poate numi tenor?
În jurul lui se dezlănţuie o întreagă hărmălaie.
— Gura! Sssst! Stai jos!
Sabotarea reprezentaţiilor teatrale este una dintre piesele de rezistenţă ale repertoriului nostru de tâmpenii. Corrado insistă.
— E o insultă la adresa artei lui Puccini această versiune!
Iartă-i, Giacomo!
260
- FAUSTO BRIZZI -
În timp ce pe scenă bietul Cavaradossi încearcă să rămână
concentrat şi-şi continuă trilurile, intru eu în acţiune.
— Să vă fie ruşine şi staţi jos, dacă nu, v-arăt eu!
— Ce îmi arătaţi? E cumva o ameninţare?
Mă apropii de el sărind cu elan peste un rând. Când facem pe cretinii nu există nicio oprelişte în calea noastră. Sunt călare peste el cu o agilitate felină, care nu mă mai caracterizează.
— Da, e o ameninţare. Încetaţi imediat.
— Că dacă nu, ce?
În acest moment şi Cavaradossi se blochează şi orchestra se întrerupe. Noi am devenit protagoniştii spectacolului.
Misiune îndeplinită.
E momentul propice ca să se zboare prima scatoalcă, începe o chelfăneală foarte bine jucată, fără să ne lovim, doar cu câteva îmbrâncituri, dar efectul este uluitor. Toţi se înghesuie să ne despartă, în timp ce noi continuăm să
zbierăm unul la altul. Haosul e total.
— Nesimţitule!
— Nesimţit eşti tu! O să te reclam!
Cuvântul „a reclama” este semnalul pentru intrarea în scenă a lui Umberto, care îşi croieşte drum prin mulţimea care ne înconjoară. Arată cu iuţeală o legitimaţie de la clubul lui de tenis.
— Poliţia, vă rog, să ne păstrăm calmul!
— Foarte bine, spun eu, aş vrea să-l reclam pe domnu’
pentru agresiune.
— Nu, eu sunt cel care face plângere, am mii de martori, replică în schimb Corrado.
Cea de-a doua parte a farsei prevede o dezbatere generală
despre cine a fost primul care l-a pălmuit pe celălalt. Apoi, Corrado îşi pierde răbdarea, îl îmbrânceşte pe poliţist şi este arestat. Ieşirea noastră din scenă se întâmplă, de regulă, cu un Corrado în cătuşe şi cu mine care îi urmez ca să fac plângerea. Doar că, de data asta, iscusita noastră
reprezentaţie se bucură de ceva ce nu era gândit în scenariu, 261
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
un episod neplăcut, dar şi uşor previzibil: în sală se află şi un poliţist adevărat. Care abia aşteaptă să intervină. Ne demască în treizeci de secunde, ne pune cătuşe la toţi trei, iar seara se încheie admirabil la comisariat. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple şi asta. Ne iau amprente şi ne pun mii de întrebări. Nu ştiu la ce fel de infracţiune să ne încadreze, adevărul e că se distrează povestindu-şi unul altuia cele întâmplate. Unicul care teoretic e în bucluc este Umberto care s-a dat drept ofiţer de poliţie. După câteva ore, un comisar în vârstă, care ar vrea deja să fie la pensie, decide să închidă, în ce ne priveşte, nu un ochi, ci pe amândoi şi să ne dea drumul. Ironia sorţii: golănia noastră
cea mai plină de aventuri a fost şi ultima.
Nu vorbim despre nimic până în clipa în care ne luăm rămas-bun. Îmbrăţişarea noastră finală, toţi trei împreună, face mai mult decât o mie de cuvinte.
Toţi pentru unul. Acel unul sunt eu.
