— Ah, nu, dar o lovitură de cuţit tot a încasat. O biată
zgârietură pe burtă însă, am ratat-o, ce mai. Nu mi-a făcut plângere.
Urmează o linişte stingheritoare.
— A trecut multă vreme. Am închis croitoria şi acum trei luni am obţinut divorţul.
202
- FAUSTO BRIZZI -
— Şi ţi-e mai bine?
— Nu.
— De fapt, aşa mi se pare şi mie.
— În fiecare noapte visez că îmi ucid fratele şi că declar război Austriei.
— Încearcă să nu te mai gândeşti.
Îmi ascult cuvintele de o răsunătoare banalitate. Aş vrea să vă văd pe voi încercând să nu vă pufnească râsul când cineva îţi povesteşte că a descoperit că nu e tatăl copiilor săi şi că unul dintre ei e de fapt al fratelui său! Chiar şi cea mai oribilă telenovelă ar fi respins un scenariu de un asemenea comic involuntar.
Giannandrea nu răspunde. S-a stins cu totul. Se uită fix în tavan. Pentru prima oară îi simt profunda tristeţe, dar şi periculozitatea.
Cina noastră se încheie cu comentarii pe marginea proastei calităţi a pizzei margherita pe care o mâncăm şi a inutilităţii ţânţarilor în ecosistem.
Mă ofer să-l însoţesc pe Giannandrea acasă.
— Unde locuieşti?
— Într-o pensiune, aici, în spate.
Ceea ce el numeşte în mod eufemistic o pensiune este o magherniţă în spatele gării, cu baia pe coridor. Îmi dau seama că locuieşte acolo nu din pricina lipsei de bani, fiindcă
aici la Roma a găsit imediat de lucru ca şi croitor la o casă de modă, ci pentru că îi place să fiarbă încet în propria-i depresie, ba chiar să o şi alimenteze. E un mecanism psihologic pervers pe care îl cunosc foarte bine. Îmi propun să-l caut mai des. Poate sună absurd, dar e mult mai deprimat decât mine.
203
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 43
Ori de câte ori Oscar ne invită la cină e o adevărată
sărbătoare pentru noi patru. Felurile lui întâi sunt o bucurie pentru cerul gurii, preparatele lui din peşte sunt demne de competiţii gastronomice, iar dulciurile lui, evident, sunt ale unui adevărat profesionist. De când e văduv, din păcate, nu se întâmplă prea des, iar aceasta este prima oară când ne invită din postura de „logodit”. Ne deschide uşa Miss Marple, care se îmbracă mereu în nişte rochii cu flori mari, ce nu ar merge nici ca feţe de masă, vara.
— Oscar e la bucătărie. Tocmai pune la cuptor lavracul cu sare.
Ne pofteşte în sufragerie şi ne aşezăm deja în jurul mesei.
Când socrul meu este în procesul creaţiei, nu vrea să fie deranjat, e ca un actor în cabina sa care vrea să-şi facă
apariţia doar la ridicarea cortinei. Auzim doar glasul lui puternic din bucătărie:
— Doriţi cu toţii puţin ardei iute peste paste?
Se dezlănţuie un cor al aprobării generale. Şi copiii au fost obişnuiţi de bunicul cu gusturile puternice.
— Mâncaţi între timp antreurile!
Ne aruncăm, înfometaţi, într-o bunătate de mozzarelle garnisite cu o specialitate de zacusca de vinete, a cărei reţetă
secretă o deţine doar Oscar. În timp ce Paola stă de vorbă cu Martina despre cât de mult s-a degradat în ultimii ani şcoala în Italia, eu privesc în jur. Sufrageria e schimbată. Mobila a fost mutată din loc într-un chip mai raţional. E şi mai multă
ordine. Ba chiar şi două ghivece de flori şi-au găsit locul pe pervaz. Nu e nevoie de adevărata Miss Marple ca să se ajungă la deducţia că Martina locuieşte aici. Dar investigaţiile mele sunt întrerupte de sosirea felului întâi de mâncare: paste la cuptor în stil pugliez, cu sos de carne şi şuncă. Aţi intuit deja că am abandonat definitiv orice dietă
sănătoasă; mi-a rămas puţină vreme şi am chef să mă
ghiftuiesc.
204
- FAUSTO BRIZZI -
— Doamnelor şi domnilor, iată specialitatea casei!
Oscar este îmbrăcat cu un şorţ de bucătar, care îi pune în evidenţă rotunjimile. De când s-a logodit, e mult mai educat şi mai atent cum vorbeşte. Ceea ce mă distrează la nebunie pe mine, care îi cunosc romanitatea-i grosieră, bine camuflată. În timp ce serveşte pastele face un anunţ care confirmă ceea ce deja bănuiam.
