teutonă căreia i-aş putea fi tată. Vreau să beau doar nişte cocktailuri cu fructe şi să mă las hipnotizat de clipurile muzicale ce se succed pe un perete transparent.

Are grijă însă Corrado să mai agite seara, luându-se la harţă cu prietenul fetei ales de el ca obiect al dorinţei.

Băiatul în chestiune e un pirpiriu fără muşchi, dar care e înconjurat de mulţi amici destul de chercheliţi. E musai să

ne luăm tălpăşiţa din acel local înainte să înceapă o păruială

generală. Aşa că iată-ne hălăduind prin München ca nişte pierde-vară. Stăm la palavre până la patru dimineaţa.

Am uitat să sun acasă. Mi-e dor de mor de Paola şi de copii.

E o noapte fără somn. O noapte fără vise.

242

- FAUSTO BRIZZI -

— 30

La micul dejun, Umberto ne vorbeşte de următoarea etapă: Vaduz, capitala statului Liechtenstein. În urmă cu douăzeci de ani, am câştigat cam o sută de dolari la cazinoul din pitorescul orăşel şi ne-am simţit ca nişte magicieni ai ruletei.

Îl întrerup însă imediat cu o întrebare ce mi-a ţinut de urât toată noaptea:

— Ce caut eu aici?

Cele patru cuvinte şi semnul întrebării îi lovesc pe prietenii mei ca o rafală de mitralieră.

— În ce sens? întreabă Corrado.

Nu ştiu cu ce cuvinte să mă adresez micului meu public fără să-l ofensez.

— În sensul că vreau să mă întorc acasă. Iertaţi-mă, dar nu asta e călătoria pe care vreau s-o fac. Sau, mai bine spus, pe care trebuie s-o fac.

D’Artagnan îmi surâde: e unicul care a înţeles deja.

— Soţia ta nu va accepta niciodată, după toate câte ai făcut, spune el.

— O să încerc.

— Nu am înţeles despre ce vorbiţi, întreabă Umberto.

— Vreau să fac o călătorie cu copiii mei. Şi cu Paola. Vreau să-mi petrec toate zilele ce-mi rămân cu ei. Şi nu cu voi.

Poate am fost prea direct şi încerc să mai netezesc din colţuri.

— Să nu mă înţelegeţi greşit, voi sunteţi prietenii mei de suflet, noi suntem cei patru muschetari ai reginei, dar eu cunosc totul despre voi, calităţi şi defecte, şi voi despre mine, de asemenea. Despre copiii mei însă nu ştiu aproape nimic, iar ei nu ştiu nimic despre mine. În acest moment am nevoie de ei. Iar ei nu ştiu, dar au nevoie de mine.

Tăcere.

— Nu pot pierde nici măcar un minut.

Mă uit în ochii lor, pe rând.

— Iertaţi-mă. Dacă vreţi, puteţi continua excursia.

243

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Corrado ia primul cuvântul. El a fost întotdeauna cel mai rapid în luarea deciziilor.

— E un zbor spre Roma la 10:30. Pilotul e un prieten de-al meu, ne lasă să ne îmbarcăm toţi trei.

Umberto se uită la ceas:

— Avem zece minute să ne facem bagajul, băieţi. Hai să ne mişcăm.

Cel mai dezamăgit e Andy, care nu are deloc chef să se întoarcă în Danemarca la viaţa lui cea ratată.

— Dar ne vom revedea? mă întreabă.

— Sigur că ne vom revedea, îi răspund, ştiind bine că e o minciună.

Apoi îl îmbrăţişez strâns, pentru ultima oară.

244

- FAUSTO BRIZZI -

— 29

Cel mai frumos lucru dintr-o călătorie e întoarcerea acasă.

Deschizi uşa şi simţi acel miros amestecat de mobilă, cărţi şi persoane pe care le iubeşti, e o mireasmă unică. Parfumul casei tale. Uite, mi-a venit în minte un alt autor al unei singure cărţi: Patrick Suskind, autorul unuia dintre cele mai frumoase romane din toate timpurile, Parfumul. Mi-ar plăcea ca azi să fie el cel care să-mi şoptească cele mai potrivite cuvinte când voi aborda cu Paola ideea unei călătorii cu întreaga familie.

— Aţi făcut cel mai scurt interrail din istoria umanităţii, e fraza cu care mă întâmpină când mă găseşte acasă la întoarcerea de la şcoală.

— Eu sunt de vină. Nu-mi mai pica bine.

— Eu ţi-am spus că în starea ta plecarea era un lucru fără

cap.

— Nu, nu, dimpotrivă, din acest punct de vedere mi-a făcut bine, timp de câteva zile m-am gândit la altceva.

— Şi atunci?

— Şi atunci vreau să fac o călătorie.