mai distrează. Trebuie să fac ceva pentru fiica mea. La şase ani şi jumătate „îi voi raporta” chiar dacă e urmat de un
„miao” care îl mai atenuează, ar trebui interzis.
Mai e un lucru ce ar trebui interzis şi pe care l-aş adăuga pe zidul din Trastevere la secţiunea URĂSC, şi anume bărbaţii care plâng. Nu am plâns aproape niciodată în public, am o sfială înnăscută care îmi împiedică lacrimile să se manifeste în toată splendoarea lor.
Nu-l văzusem niciodată nici pe Andrea plângând; el era condotierul nostru, jalonul meu, mitul meu absolut.
Bărbatul care nu cunoaşte frica, nu are rivali şi, mai ales, nu plânge.
Când i-am văzut prima lacrimă pe obraz, pentru mine a fost ca şi cum aş fi asistat la un eveniment supranatural şi absurd, totodată, cum ar fi apariţia Arhanghelului Gavril în timpul finalei mondialelor de fotbal.
Am rămas singuri o jumătate de oră în holul mititel al acelei pensiuni, în timp ce îi aşteptam pe Corrado şi Umberto, care ieşiseră să cumpere nişte suveniruri.
235
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Nu sunt fericit, prietene, a fost fraza lui de atac.
Când cineva îţi zice că nu e fericit, răspunsul nu e uşor pentru nimeni, cu excepţia unui bolnav în fază terminală.
— Mie-mi spui!
Durerea se suportă mai uşor când e împărtăşită.
— Ce nu merge? îl întreb eu cu blândeţe.
— Nu merge că nu mi-am împlinit niciunul dintre visurile mele de copil. Iar viaţa nu are sens dacă nu îţi împlineşti visurile de copil.
Andy a avut întotdeauna darul de a fi pragmatic.
Visurile de copil. Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă.
E ceea ce aşterni pe hârtie în clasa a doua primară la compunerea „Ce voi face când voi fi mare”. Ştiu, am ştiut mereu şi, de altfel, v-am şi povestit, dar numai acum adevărul acestui concept îmi explodează în faţă ca o petardă
de Anul Nou. Dacă nu îţi pui în practică visurile de copil eşti un falit. Visul meu, aşa cum ştiţi, era să fiu tehnician la un parc de distracţii. Deci sunt un ratat.
Visul lui Andy însă era o compunere mult mai originală.
Din cuvintele lui bolborosite printre lacrimi, mi-o imaginez cam aşa.
„În 2000 o să am douăşapte de ani. La douăşapte de ani eşti un moş care trebuie să muncească ca să câştige bani pentru copii lui. Ieu o să câştig mult şi o să fiu extrem de foarte bogat, o să fiu şi foarte frumos şi înalt şi inteligent şi interesant. Cu un an în urmă mam căsătorit cu o fată
frumoasă gen actriţă şi locuiesc la mare, dar chiar pe malul mări lângă barul unde se vinde îngheţată cu biscuiţi. Meseria mea e să fiu cântăreţ foarte renumit. O să cânt la Festivalul de la San Remo şi o să câştig de patru, ba nu, de cinci ori, dar odată în duiet. Cântecul meu cel mai faimos se chiamă
Tu care nu te mai iubesc şi o să fie primul în clasament timp de un an. Sunt şi foarte vesel că toată italia mă iubeşte şi îmi zâmbeşte pe stradă. Dacă ţi se zâmbeşte pe stradă eşti 236
- FAUSTO BRIZZI -
fericit. Dacă nu ţi se zâmbeşte eşti trist şi te arunci de la fereastră. Da ieu la treizeşişapte de ani o să fiu fericit. Şi pentru siguranţă locuiesc la parter.”
Îmi închipui şi nota: cinci cu doi de minus, pentru conţinutul repetitiv şi pentru greşelile de ortografie.
— Nu mi-a ieşit nimic bun în viaţă, continuă Andy, suflându-şi nasul. Nu am bani pentru copiii mei, pe care nu-i văd aproape deloc, pentru că ticăloasa nu mă suportă.
Cântecele mele nu au fost niciodată în clasamente. Şi pe stradă nu îmi zâmbeşte nimeni, continuă el cu o privire ironică pe care o ştiu aşa de bine.
— Cântecele tale sunt foarte frumoase, încerc eu să-l încurajez.
— Dar nici nu le cunoşti…
— Ba îmi amintesc câteva… Cum era ăla cu cel care aştepta în gară un tren care nu mai venea?
—Gara vieţii, era o lălăială de jale. Probabil cea mai proastă melodie pe care am compus-o.
— Dar mie îmi plăcea. Andy, ai patruzeci de ani. Ia-o de la capăt. Sunt atâţia artişti care nu în tinereţe au cunoscut succesul.
— Ca de pildă?
— Ca de pildă… nu ştiu… Van Gogh!
— Dar murise deja!
— Bine, era doar un exemplu… de ce nu te întorci în Italia? Te-ai gândit la asta?
— Pentru că n-aş putea sta departe de copiii mei. Dacă au nevoie de mine, eu trebuie să fiu acolo.
Rămân tăcut.
Andy a renunţat pentru tot de dragul copiilor lui. L-am subapreciat, l-am judecat. Rămâne eroul meu.
Ne strângem într-o îmbrăţişare puternică. Nu cred ca Andy şi cu mine să ne fi îmbrăţişat vreodată. Poate la sfârşitul vreunei partide de fotbal, cu îmbrăţişarea bărbătească şi grăbită a războinicilor. Însă această îmbrăţişare este altfel.
237
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Îmi dau seama că legătura noastră nu s-a frânt în aceşti douăzeci de ani. Şi că, dimpotrivă, depărtarea a făcut-o şi mai viguroasă. Andy este încă mitul meu absolut. Chiar dacă
îmi plânge pe umăr. Poate chiar pentru acest lucru.
Porthos şi D’Artagnan rămân îmbrăţişaţi câteva minute, apoi se întorc prietenii noştri şi reîncepe distracţia. Dar cuvintele lui Andy rămân adânc în mine.
„N-aş putea sta departe de copiii mei.”
Noţiunea cea mai simplă de pe lume.
Încerc să-mi închipui ce or face acum Lorenzo şi Eva.
