Paola va fi văduvă. Ce urâtă propoziţie!

Dar e una şi mai urâtă.

Lorenzo şi Eva vor fi orfani.

În literatură, cuvântul „orfan” se asociază cu o imediată

tristeţe. A deveni orfan este coşmarul cel mai groaznic al oricărui cititor copil, urmat de cel de a fi lăsat la un internat.

În toate aceste luni, am văzut tot mereu doar o faţă a acestei triste medalii, cea pe care se găseşte efigia lipsită de 225

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

glorie a morţii mele, şi nu şi cealaltă, cea pe care sunt reprezentate lacrimile celor ce rămân.

Şi printre cei care vor plânge mai mult se numără, fireşte, amicii mei dintotdeauna, Athos şi Aramis. „Cei doi muschetari” sună cu adevărat foarte prost.

— Şi oricum, reia vorba Massimiliano, nu ţi-am spus-o niciodată, dar toată chestiunea asta a numărătoarei inverse, care poate părea o tâmpenie chiar şi pentru cei care nu ţi-o spun, mie mi se pare că e lucrul cel mai interesant pe care l-ai făcut în viaţă. Spunea Marcello Marchesi: „Important e ca moartea să ne găsească vii”.

Nu-mi mai aminteam această frază. Dar e foarte frumoasă.

Poate cel mai frumos aforism din toate timpurile, pe care şi Oscar Wilde l-ar invidia.

„Important e ca moartea să ne găsească vii.”

E întocmai filosofia pe care o urmez în aceste zile. Poate ar trebui să fie filosofia care să îndrume orice acţiune a noastră, la orice vârstă.

Mă uit la Massimiliano, care pregăteşte un ceai de roiniţă.

Prezenţa lui are o putere vindecătoare asupra mea, e ca o încrucişare magică dintre un şaman indian şi un bătrân înţelept. Îmi pare rău că nu l-am întâlnit mai devreme, cine ştie câte greşeli ar fi reuşit să mă împiedice să fac.

Căscatul lui Massimiliano îmi indică faptul că e cazul să

ridic ancora şi să-l las să se odihnească. De data asta îi las treizeci de euro. Îi merită.

M-am hotărât.

Duminică pornim.

Trebuie doar să-i explic asta Paolei.

Nu va fi uşor.

226

- FAUSTO BRIZZI -

— 35

Când nu ştiu cum să-i spun ceva Paolei, consultantul meu firesc este cel care a procreat-o şi care îi cunoaşte pe dinafară tot complicatul său manual cu instrucţiuni de folosire. Oscar adică.

— N-am înţeles ce trebuie să faceţi în această excursie.

— Păi, nimic, nu te gândi că ar fi vorba de turul localurilor erotice şi ale drogurilor uşoare.

— Păcat, că aşa aş fi venit şi eu, îmi face cu ochiul, în timp ce bagă la cuptor o tavă cu fursecuri langues de chat.

Afară, în stradă, tăcerea nopţii.

— E o excursie cu prietenii, ca să ne amintim vremurile bune. O săptămână de vacanţă. Ultima.

— Nu văd nimic rău în asta. Apropo, unde te afli cu numărătoarea ta inversă?

— Treizeci şi cinci. Ador naturaleţea cu care ştie să trateze temele complicate.

— Ah, treizeci şi cinci. Perfect. E prevăzut şi în codul civil:

„Cel ce are treizeci şi cinci de zile de trăit poate face ce-i place”.

Înţelegeţi de ce Paola este o superfemeie? Pentru că a avut un supertătic.

Shrilankezul îl cheamă înapoi pe Oscar la lucru. Trebuie să termine de pregătit prăjiturile pentru luni dimineaţă când deschid din nou. Mai rămân trei minute, timpul necesar pentru a mânca o gogoaşă găurită, care a rămas de la micul dejun de ieri. Tot nu ar mai fi cumpărat-o nimeni şi s-ar fi sfrijit mâhnită pe o tavă. Am dat astfel un sens existenţei sale.

O anunţ pe Paola şi trec eu să-i iau pe copii de la şcoală.

Nu ştiu încă dacă au perceput distonanţa unilaterală ce există între părinţii lor sau dacă şi-au dat seama că sunt bolnav. Am încercat în orice caz să fim veseli şi surâzători când suntem cu ei, dar copiii au un al şaselea simţ, ca animăluţele. Cine ştie la ce vârstă se pierde această facultate 227

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

extrasenzorială. Fapt e că, în mod conştient sau nu, se prefac că nimic nu s-a întâmplat, îmi povestesc cum a fost ziua la şcoală şi se reped ca uliii asupra prăjiturelelor „made in bunicu’” pe care le-am adus pentru ei. După două zile, în sufragerie, abordez spinoasa chestiune cu Paola. Când pronunţ cuvântul „interrail” se uită la mine de parcă aş fi un dement.

— Vreţi cu adevărat să refaceţi traseul de interrail?

— Da. Dar versiunea redusă. Un interrail mai mic.

— E lucrul cel mai absurd pe care l-am auzit vreodată.

Începe bine.

— Însă mi se pare genial, îmi zâmbeşte ea, amuzată.

Câteva zile cu prietenii tăi nu-ţi pot face decât bine.

Sunt consternat. Paola m-a uluit încă o dată. Credeam că

urmează să ne certăm şi, când colo, am binecuvântarea ei.

— A cui a fost ideea?