— Acesta e un motiv ca s-o facem. Spune-mi altul.
— Trebuie să antrenez echipa pentru play-off.
— Lipseşti doar un meci.
— Nu mai am rucsac, îmi epuizez eu argumentele ce aveau o oarecare noimă.
223
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Îţi cumperi altul. Plecăm duminică seară?
— De ce seara?
— Costă mai puţin să călătoreşti noaptea, dormi în tren şi economiseşti noaptea la hotel.
— Prietene, am nişte bani puşi de-o parte, nu foarte mulţi, dar am.
— Interrail se face fără bani.
Încep să mă tem că există cu adevărat o capcană în această seară. Corrado se întoarce din tufişul lui ce i-a servit drept cuibuşor de nebunii. A lichidat-o deja pe ajutoarea de coafeză.
— Bun, deci pornim? întreabă el cu aerul unuia care ştie multe.
Chestia cu călătoria nu era o idee improvizată, ci un plan organizat de ăştia doi nătărăi cu care continui să mă văd.
— A spus că da, răspunde Umberto.
— N-am spus că da. Tocmai puneam în balanţă
argumentele pro şi contra.
— Argumentele pro sunt multe, cele contra nu există. Deci duminică plecăm, conchide Corrado.
— Nu, băieţi, eu nu vin.
Încearcă încă să mă convingă alte zece minute. Dar nu reuşesc. Ideea unei călătorii pe de o parte mă atrage, pe de altă parte mă înspăimântă. Nu mă simt bine, din când în când durerile se fac tot mai intense. Nu cred că odiosul meu oncolog ar fi prea încântat. Şi nici soţia mea.
Mă întorc acasă singur.
Nouăzeci la oră.
Farurile de fază mare.
Radioul din maşină.
Tom Waits.
Gânduri împrăştiate.
O sută douăzeci la oră.
Linia albă întreruptă pe asfalt.
Pleoapele care se cam închid.
224
- FAUSTO BRIZZI -
Şi mai mult.
O uşoară ieşire de pe carosabil.
Pleoapele se redeschid brusc.
Îl sun pe Massimiliano pentru a sta puţin la taclale şi ca să evit să mă izbesc de parapet din pricina somnului, fiindcă
toţi ar interpreta-o ca pe o sinucidere din disperare.
Îmi răspunde imediat, vesel ca de obicei.
— Bună, Lucio, cum eşti?
— Ai vreun client?
— Nu.
— În jumătate de oră sunt la tine.
Nu obiectează.
Ajung la Prăvălia de Taclale aproape de miezul nopţii.
Roma începe să se golească. În ciuda crizei, italianul mediu nu renunţă să evadeze din asfaltul topit al oraşelor, chiar şi numai pentru a merge la casa de la ţară a socrilor.
Îi povestesc lui Massimiliano propunerea cu călătoria.
— Nu mi se pare o idee rea, e comentariul lui.
— Mi-au propus asta din milă.
— Nu cred. Ţi-au propus asta pentru că au chef să facă
acest lucru. Şi le va face bine şi lor. Sunt prietenii tăi şi, chiar dacă nu-ţi dau de înţeles, boala ta îi face şi pe ei să nu se simtă bine.
Nu m-am gândit zilele astea la efectele patologiei mele asupra persoanelor pe care le iubesc. Poate că o mare doză a proastei dispoziţii a Paolei este legată şi de efortul de a metaboliza iminenta sa condiţie de văduvă.
