Am fost adesea acuzat de complicitate în toate relele pe care le punea la cale, dar de fiecare dată îi explicam bunicului că Brancato era cel care mă luase în vizor, încercând să arunce vina pe mine.

Bunicul nu-l putea suferi. O dată a vrut chiar să mă mute de la acea şcoală, ca să mă despartă de el.

Din fericire, Brancato, după terminarea liceului, a dispărut. Nimeni nu a mai auzit nimic de el. Eram liber.

212

- FAUSTO BRIZZI -

Mulţi ani mai târziu, în ziua în care bunicul s-a stins, n-am mai fost în stare să păstrez în mine secretul cel mai ascuns.

Bunicul era întins pe pat, în pijama, părea absent, dar ştiam că mă aude. Mă apropii de pat şi îi şoptesc, deodată, fără nicio altă introducere: „Bunicule, Brancato n-a existat niciodată”.

Tăcere.

„Eu l-am inventat. Era ţapul meu ispăşitor. Un alibi perfect pentru toate împrejurările. Un personaj al fanteziei mele.”

Tăcere.

„Iartă-mă că nu ţi-am spus asta niciodată. Eu eram Brancato.”

Şi mă gândesc din nou câte pedepse şi poate câte scatoalce am reuşit eu să driblez datorită lui Brancato. Apoi mă uit la bunicul care are ochii deschişi şi se uită fix în tavan.

Şi surâde brusc. Ba chiar râde. Îl pufneşte râsul. Ceea ce e un lucru destul de insolit pentru un muribund.

Se întoarce spre mine cu lacrimi în ochi şi îmi dezvăluie:

„Lucio, dragule, am ştiut asta mereu”.

Zâmbesc şi eu.

„Copiii, mai spune el, şi tu pentru mine eşti copilul meu, e mai bine uneori să te subaprecieze. Că trăiesc mai fericiţi.”

Îmi strânge mâna cu putere. Apoi simt cum energia lui se scurge, ca un furtun de grădină care se goleşte. Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus.

Îmi propusesem să nu mă mai gândesc la moarte.

Nu sunt în stare.

213

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 39

Cel mai rău lucru ce ţi se poate întâmpla în viaţă e să

leşini pe stradă când ieşi doar să cumperi ziarul, cu zece euro în buzunar şi niciun document la tine. Trecuseră nişte luni de când nu mai suferisem nicio pierdere a cunoştinţei, de la acea după-amiază în piscină. Ceea ce s-a întâmplat mi-au povestit-o alţii după aceea. Un trecător m-a văzut căzând ca un sac gol pe trotuar. M-am lovit la cap şi la un braţ, alegându-mă cu o rană deasupra sprâncenei şi cu o julitură

zdravănă la cot. M-au dus cu ambulanţa la policlinică, unde m-am trezit abia după nişte ore bune, când deja familia era alarmată. Paola, după nişte ore de absenţă, sunase la toate spitalele şi dăduse de mine acolo. Medicul îi spune soţiei mele – mi-a povestit ea când au lăsat-o să intre – că mi-au făcut o tomografie computerizată şi că lovitura la cap nu provocase nicio traumă cerebrală. Apoi, doctorul, vorbind în şoaptă, i-a zis că are să-i dea o veste proastă. Asistentul, conştiincios, făcuse tomografia până la torace.

— Bănuiesc că soţul dumneavoastră are o tumoare extinsă

la plămâni. Repet, bănuiesc, nu sunt oncolog. Mi s-a părut firesc să vă anunţ.

Reacţia nepăsătoare a Paolei îl uimeşte pe doctor.

— Mulţumesc, aţi procedat bine. Cotul este fracturat?

— Nu.

Când Paola joacă acest dialog, imitând şi vocea ascuţită a medicului, mă tăvălesc de râs şi imediat simt o puternică

durere în zona ficatului. Parcursul meu clinic începe să fie greu. Nu mai pot râde.

Nicolas de Chamfort, un scriitor francez, spunea că „ziua cea mai pierdută este cea în care nu ai râs”.

E dramatic de adevărat.

Medicii mă opresc la spital o noapte ca să rămân sub observaţie. Este prima oară când dorm la spital. Paola rămâne cu mine, până când o dă afară, destul de brutal, o infirmieră mustăcioasă. Rămân în salon cu un bătrân care 214

- FAUSTO BRIZZI -

are un picior în tracţiune şi se tânguie de durere la fiecare zece secunde, un copil care s-a lovit la cap vrând să sară un zid şi cu un tânăr de vreo douăzeci de ani, care s-a ales cu fracturi multiple în urma unui accident rutier. Sunt într-o companie minunată. Şi mă simt aproape sănătos în comparaţie cu ei. Mâine voi ieşi de aici pe propriile mele picioare şi voi merge să fac jogging. Adorm foarte târziu, legănat de văicărelile bătrânelului. Şi visez că mă întorc înapoi în timp, în clipa în care am sărutat-o pe doamna Moroni. Astăzi sunt sigur că aş fi în stare să-i rezist.

215

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 38

Câte sunt zilele pe care vi le amintiţi bine din toată viaţa voastră? Acelea deosebite, pe care le-aţi putea povesti şi la distantă de mulţi ani. Şi câte sunt în schimb cele normale în care nu se întâmplă nimic demn de a fi luat în seamă şi care se scurg anonime?

Clipele însă sunt mult mai multe. Realizez că-mi amintesc doar vreo sută de zile memorabile, faţă de cele peste 14.000

de zile invizibile. Mă externez cu o idee fixă. Vreau ca azi să

fie o zi ce merită pusă în rând cu cele trei despre care v-am povestit la începutul acestei poveşti. Dacă ieri aş fi murit, spărgându-mi capul de trotuar, cu patruzeci de zile mai repede, nu mi-aş fi iertat-o niciodată. A fost un clopoţel de alarmă supranatural: „Ei, Lucio, tu crezi că eşti stăpânul destinului tău şi că mai ai patruzeci de zile de trăit, dar nu se ştie dacă aşa va fi”.

Întrebarea e: ce anume face o zi să fie deosebită? Este oare posibil să organizezi în mod teoretic douăzeci şi patru de ore atât de originale, încât să-şi revendice pe bună dreptate un loc în acel clasament al momentelor magice ale vieţii tale?

Răspunsul este nu.

Analizându-mi zilele ieşite din comun ale vieţii mele, îmi dau seama că au fost deosebite, aproape întotdeauna, datorită unui eveniment neaşteptat sau, în orice caz, neprogramabil: căderea dinţişorului lui Lorenzo, primul sărut cu Paola, îmbrăţişarea bunicii când am plecat în prima mea tabără cu cercetaşii, ziua în care am luat o notă bună, fiindcă am copiat la un extemporal la matematică, noaptea în care am dormit în maşină, la Florenţa, cu Corrado şi Umberto, iar a doua zi de dimineaţă ne-am trezit în mijlocul unui târg, petrecerea surpriză pe care mi-a pregătit-o Paola la împlinirea a treizeci şi cinci de ani. Mici lucruri care sunt însă sucul concentrat al vieţii mele. Aşa că vreau să nu organizez nimic special pentru astăzi şi să mă las surprins. Îl sun pe Massimiliano şi îi vorbesc despre seara petrecută cu 216

- FAUSTO BRIZZI -

Giannandrea. Îmi spune că ştia deja totul. Şi el crede că