- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 56
Azi am făcut egal. Acum nu mai e de jucat decât ultima partidă din campionatul ordinar. Este încă deschisă
posibilitatea de a disputa meciurile de baraj pentru promovare. Ca antrenor, nu sunt rău deloc. Ca bolnav însă, sunt cu adevărat îngrozitor. Chiar nu-mi iese deloc rolul ăsta de bolnav. Paola îmi face reproşuri, iar eu mă las muştruluit.
E un semnal al atenţiei ei. Nu uit niciun minut că obiectivul meu principal e să fiu iertat de ea. Dar nu vreau ca asta să
se întâmple din pricina bolii mele.
Realizez acum că e ca şi când ne-am fi întors înapoi în timp cu zece ani. Trebuie din nou s-o cuceresc. E un angajament.
174
- FAUSTO BRIZZI -
— 55
Prăvălia de Taclale a devenit refugiul meu, precum căsuţa din copac a nepoţeilor lui Donald Răţoiul. Trec pe acolo ori de câte ori pot. Azi i-am dus cu mine şi pe Corrado şi Umberto. Astfel, l-au cunoscut pe Massimiliano şi pe Giannandrea, cel cu depresia. Prietenul meu pilot are foarte mult timp liber când nu e în cursă, dar veterinarul ştiu că se rupe mai des de la cabinet, special pentru a sta cu mine.
Apreciez teribil acest lucru.
După-amiaza ia o turnură neaşteptată când Massimiliano scoate dintr-o debara un Subbuteo, un joc de fotbal de masă
cu pioni. Simpla sa denumire sunt sigur că provoacă în cititorii de sex masculin trecuţi de patruzeci de ani un freamăt de încântare. Iar în femeile de orice vârstă, o atitudine compătimitoare faţă de vădita inferioritate a ceea ce ar trebui să însemne sexul puternic.
Niciun bărbat italian obişnuit, în jur de patruzeci de ani, nu poate rezista jocului de fotbal cu pioni ce trebuie deplasaţi prin bobârnace.
Întindem pe jos pâslă cea verde, facem lista meciurilor, că
fiind în cinci nu e aşa simplu, trebuie să parcurgem un adevărat tur în stil italian cu multe clasamente şi golaveraje.
Trei ore de neuitat, încununate de o victorie a mea prin penalty în partida decisivă împotriva lui Giannandrea, care s-a arătat a fi un magician al careului cu pioni.
Cu cât trece timpul, cu atât realizez că puţinii bani pe care îi am puşi deoparte nu-mi mai folosesc la nimic, vor fi utili doar ca să le asigure un viitor mai fără griji Paolei şi copiilor.
Eu oricum sunt fericit când mă joc. Şi jocul, din fericire, e gratis.
175
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 54
Eva.
Toţi prietenii mei consideră că i-am dat acest nume celui de-al doilea copil al meu pentru a omagia prima figură
feminină a tuturor timpurilor, femeia lui Adam şi, printre altele, şi mama afectuoşilor frăţiori Cain şi Abel.
Fals.
I-am zis Eva de la Eva Kant, frumoasa femeie a lui Diabolik.
Sunt îndrăgostit de ea de când mă ştiu. Cred că am trăit primele pulsiuni adolescentine pentru ea, seducătoarea hoaţă blondă din Clerville.
O privesc pe micuţa mea Eva cum se joacă în sufragerie.
Construieşte un apartament cu piesele de Lego ale lui Lorenzo, cu multe detalii de arhitectură internă, ca o adevărată profesionistă. După care pictează cu ojă nişte tăblii argintii de pe acoperiş.
— Sunt panouri solare, îmi spune ea, e o casă ecologică.
Zâmbesc.
Rămân să o privesc, în timp ce-şi termină căsuţa din piese îmbinate.
Sunt foarte multe lucrurile legate de ea de care îmi va fi dor.
Întrebările ei, mereu precise şi foarte grele.
Când mă salută, aşa cum ştiţi deja, cu „Miao” în loc de
„Ciao”.
Mirosul ei care seamănă nemaipomenit de mult cu cel al mamei sale.
Năsucul ei în vânt, care nu seamănă, din fericire, cu al meu.
