"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » 📘 📘 „O sută de zile de fericire” de Fausto Brizzi📘 📘

Add to favorite 📘 📘 „O sută de zile de fericire” de Fausto Brizzi📘 📘

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

suferindul nostru de depresie are nevoie de ajutor. În legătură cu aceasta, a avut o idee: vrea să-i propună să îl ajute la prăvălie, în timpul liber al muncii lui de croitor.

— Dacă găseşti doi amici cu care să stai de vorbă e mai bine, nu?

Mi se pare o idee foarte bună pentru a-i oferi mai multă

posibilitate de socializare lui Giannandrea.

Închid telefonul şi ziua continuă anonimă până la ora şapte seara. Apoi mă întorc acasă de la piscină, deschid uşa şi o văd pe Eva făcându-şi lecţiile la masa din sufragerie, cu picioruşele care nu-i ating podeaua. Se întoarce şi deschide larg spre mine, cu încetinitorul, ochii ei albaştri, îmi surâde.

— Miao, tati!

O bucurie instantanee îmi alungă toate neajunsurile.

Astăzi e o zi deosebită.

217

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 37

Când uşa de sticlă a Prăvăliei de Taclale se deschide larg şi mă întâmpină Giannandrea, nu-mi pot reţine un surâs.

— Massimiliano se întoarce imediat, îmi zice, fă-te comod.

Îmi povesteşte că lucrează acolo din dimineaţa aceea.

Massimiliano i-a oferit jumătate din încasări, în afara sumelor pe care le scoate din buzunar pentru servicii. O

ofertă foarte generoasă pe care foarte înşelatul croitor nu a putut s-o refuze. În fond, el deja venea la prăvălie în fiecare zi, iar Massimiliano, dat fiind succesul activităţii sale, avea şi el nevoie de un ajutor ca să-şi poată permite un minut liber din când în când.

— Sunt bucuros că lucrezi aici, îi spun.

— Nu e tocmai o muncă, îi dau o mână de ajutor unui prieten când am timp. Cred că am înclinaţia de a da sfaturi bune oamenilor.

Nu obiectez.

— Bem un ceai? propun eu.

După zece minute, iată-ne în fotoliu, ca două doamne în vârstă, dar vioaie din New England, sorbind un ceai Pu’er cu un vag iz de pământ umed. De data asta, e rândul meu să-mi deschid sufletul. Îi spun că mă aflu deja la două treimi din călătoria mea finală şi că sunt destul de satisfăcut de cum merg lucrurile. Am avut momente de fericire de nezdruncinat, alternate cu altele de profundă melancolie. Un fel de montagne russe de sentimente.

— Nu mai este nicio speranţă?

— Nu, din păcate, îi răspund cu seninătate, toate analizele indică în aceeaşi măsură că degradarea mea este într-o coborâre vertiginoasă.

Mă uluieşte că pot vorbi cu detaşare despre boala mea. Cu două luni înainte nu aş fi fost în stare, fără să mă cuprindă

emoţia, dar acum a devenit aproape o rutină. Nu m-am resemnat, dar m-am obişnuit. E o caracteristică a bărbaţilor: ne obişnuim cu totul.

218

- FAUSTO BRIZZI -

— Jucăm un fotbal cu pioni? propun eu. Îţi datorez şansa revanşei.

Acceptă cu bucurie provocarea. Eu aleg Italia, iar el aşază

pe pâslă verde pionii verzi-aurii ai Braziliei. Un duel clasic al fotbalului modern.

După doar câteva bobârnace de atac, sunt deja în avantaj cu 2 la 0. Şi de data asta Giannandrea se dovedeşte a fi un jucător atent şi foarte tehnic, dar eu, iertaţi-mi trufia, sunt un supercampion de nivel mondial. În cariera mea de

„bobârnăcist” am pierdut doar două partide. Una împotriva lui Ernesto Morelli, un derbedeu ce era într-a cincea la o clasă paralelă cu a mea la liceu şi cealaltă împotriva lui Corrado, dar a fost o partidă nefirească, având prea multe momente de noroc chior pentru prietenul meu, ducând în fond la invalidarea rezultatului. Azi înving fără să-mi umilesc adversarul, doar cu 5 la 2. În clipa în care ne strângem mâna la final se întoarce Massimiliano.

— Doar n-oi vrea să-mi furi munca? îi zice cu un surâs lui Giannandrea, apoi adaugă: Cine a câştigat?

— El, răspunde deprimatul. Nu înţeleg de ce nu a făcut din acest lucru profesia lui.

Nu terminăm bine să comentăm partida, că iată apare o nouă clientă, o frumoasă manager, cam de patruzeci de ani, pe a cărei frunte scrie mare „stres”. Vede trei bărbaţi în jurul unui joc de Subbuteo şi se sperie.

— Iertaţi-mă, am intrat pentru că numele prăvăliei m-a făcut curioasă. Ce vindeţi?

— Taclale, doamnă. Aşa cum e scris afară. Vreţi un ceai negru? Un ceai de plante?

E perplexă, dar nu are forţa să plece.

— Da, mulţumesc.

Ne punem pe treabă. Eu clătesc ceştile, Giannandrea mai umple o dată cana-fierbător, iar Massimiliano o pofteşte pe doamnă să ia loc şi o întreţine cu o conversaţie amabilă, cum numai el e în stare să o facă.

219

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Am spus şi o repet. Dacă aş avea o speranţă de viaţă mai lungă, aş încerca să deschid un lanţ de Prăvălii de Taclale. Şi poate aş salva lumea.

În timp ce nou-venita îi dezvăluie lui Massimiliano că

tocmai a pierdut o antrepriză importantă, îi surâd şi o întreb cu aerul unui majordom englez fără cusur:

— Lapte sau lămâie, doamnă?

— Lapte, îmi răspunde deja mai uşurată. Şi fără zahăr, mulţumesc.

Le arunc o privire lui Massimiliano şi lui Giannandrea: formăm o echipă de recuperare foarte eficientă.

220

- FAUSTO BRIZZI -

Are sens