atingă cota prevăzută. În timp ce ne fixăm corzile, cineva deschide larg poarta de acces. Fără niciun preaviz, Corrado mă împinge în gol. Jur că, dacă supravieţuiesc, îl ucid cu mâinile goale.
Dar după doar o clipă, descopăr ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. „A te prăbuşi în gol” nu seamănă cu „a cădea”, aşa cum se crede. Seamănă mult mai mult cu „a înota”. Reuşesc să mă mişc în aer şi să mă rotesc exact ca sub apă. Înot la patru mii de metri altitudine şi sunt beat de atâtea senzaţii. Corrado îmi urlă ceva, dar nu aud nimic.
Timp de şaizeci de secunde sunt în transă, sunt un înotător în aer, mă amuz să fac salturi grupate, obligându-l şi pe instructorul meu siamez să mă urmeze în mişcări. Apoi Corrado deschide paraşuta, se sfârşeşte o magie, dar începe alta. Privite de sus, pământul şi peisajul cu care suntem obişnuiţi din avion sunt privelişti mai emoţionante fără filtrul hubloului. Alunecăm în jos încet-încet şi coborâm, ghidaţi de prietenul meu cel expert, chiar lângă aeroportul de pe care am plecat.
— Ei? îmi zice. Ţi-a plăcut?
— De ce nu m-ai dus aici şi până acum? îl întreb exaltat.
— Pentru că eşti un fricos şi jumătate.
Are dreptate. Îmi dau seama brusc că toată viaţa am fost un fricos. Îmi arată înregistrarea video făcută cu aparatura pe care o aveam asupra mea, cu faţa mea în prim-plan. Este cel mai frumos filmuleţ în care eu sunt protagonist, după cel de la nunta mea. În filmuleţ, râd un minut încontinuu. Nu-mi dădusem seama de asta. Înot în aer şi râd ca un nou-născut pe care îl gâdili.
168
- FAUSTO BRIZZI -
— 59
Ştiţi acele zile inutile de mai, cu cerul pregătit să deşerte asupra lumii cascade de lacrimi tropicale? Azi, adică.
Nu mişc un deget şi rămân aşezat în fotoliu, gândindu-mă
la moarte.
169
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— 58
Giuseppe Garibaldi are timbrul lui comemorativ personal.
Până aici n-am ce critica. Mai au unul asemănător şi Sfânta Caterina din Siena, Carlo Goldoni, Pietro Mennea, Federico Fellini, Emilio Salgari, Primo Levi, Ennio Flaiano, Alessandro Manzoni, Michelangelo, Massimo Troisi, Ştrumfii, Enrico Caruso, Alberto Sordi şi, fireşte, Leonardo da Vinci. Alături de ei o întreagă pleiadă de sfinţi, poeţi şi navigatori cu totul remarcabili.
Eu nu voi avea parte de aşa ceva. Filatelia mă va ignora total după moarte. Asta e. De mic, colecţionam timbre folosite, dezlipindu-le cu ajutorul aburilor de pe scrisorile pe care puneam eu mâna în cămăruţa de portar a bunicului.
Sperând să dau lovitura, găsind o piesă rară de inestimabilă
valoare. Dar Bolaffi, societatea filatelică, mă dezamăgea de fiecare dată: niciun timbru din colecţia mea nu valora mai mult de o sută de lire. Mă consolam visând că într-o bună zi îmi voi vedea chipul imortalizat printre marginile cu zimţişori sub care să scrie „Lire 60”. Asta e, n-am reuşit. Şi nu voi avea măcar parte de satisfacţia de a deţine o stradă, fie ea şi periferică, închinată memoriei mele. Să fie sculptat în lespedea de marmură: „Lucio Battistini – 1973–2013 –
Jucător de polo”. Nu sună rău. Măcar rondul unui sens giratoriu ar putea să mi-l închine, vreo piaţetă periferică din spatele vreunui bloc, măcar una din acelea neasfaltate, unde-ţi provoci prietenii la întreceri cu maşina.
Dar nimic din toate astea.
N-am scris niciun cântec faimos, ştiu.
N-am descoperit niciun vaccin.
Nu am făcut niciun miracol.
Nu am câştigat Olimpiada.
Nu am filmat nicio capodoperă a artei cinematografice.
Nu am proiectat nicio cupolă a vreunei bazilici.
Nu am scris Logodnicii.
170
- FAUSTO BRIZZI -
Nu am niciun duşman pe care să-l cheme Gargamel, ca pe vrăjitorul cel rău din Ştrumfii.
Nu am niciun merit pentru a fi pomenit oficial. Pentru a se justifica placa de marmură de pe vreo clădire. O placă prin faţa căreia să treacă cineva şi să zică: „Ia să văd eu pe Wikipedia cine o fi Battistini ăsta!”
Şi totuşi am o soţie şi doi copii pe care îi iubesc, nişte prieteni minunaţi, o echipă de juniori care şi-ar da şi viaţa pentru mine. Am făcut nişte greşeli, şi voi mai face, dar am participat şi eu la sărbătoare. Eram şi eu acolo. Poate că întrun colţ, nu eu eram cel sărbătorit, dar eram acolo. Singurul regret e că a trebuit să descopăr că voi muri, pentru a începe să trăiesc.
Era o veche melodie a lui Petrolini pe care o ştiam în irezistibila versiune a lui Gigi Proietti, al cărei refren era aşa:
„Sunt bucuros că mor, dar îmi pare rău. Îmi pare rău că mor, dar sunt bucuros”. Amuzant şi adevărat.
Sunt bucuros că mor, dar îmi pare rău.
Îmi pare rău că mor, dar sunt bucuros.
De mâine acesta va fi mottoul meu.
