— Nu există jocuri olimpice la de-a v-aţi ascunselea, replică Lorenzo.

— Cum să nu existe, îl contrazice Oscar. Au fost introduse pentru prima oară în 1904, iar cel dintâi câştigător a fost un englez, pe nume James Ascott.

Îl ascult fără să-l întrerup cum inventează baliverne numai ca să-mi distreze copiii, ajutat de Miss Marple, care se arată

a fi o demnă complice. Îl iubesc pe socrul meu. Sunt aşa multe lucrurile legate de el care îmi vor lipsi.

Aerul de fanfaron roman care ştie el mai bine decât toţi.

Umbra sa uriaşă de pe peretele cofetăriei.

Ori de câte ori îmi trage câte o scatoalcă prietenoasă peste umăr, făcându-mă să-mi pierd puţin echilibrul.

Vocea lui puternică.

Când se lansează în a filosofa cu clienţii.

Pasiunea lui secretă pentru Britney Spears.

Când mângâie fiecare câine de pe stradă.

Pantofii lui numărul 46.

Când se uită la mine în tăcere şi a şi înţeles tot.

Ori de câte ori mă foloseşte pe post de cobai pentru câte o nouă prăjitură de-a lui.

Când reciclează câte un cadou de Crăciun, neamintindu-şi că de la tine l-a primit cu câţiva ani în urmă.

Capacitatea lui de a adormi oriunde.

Şi, fireşte, gogoşile lui prăjite şi cu gaură.

O să-mi lipsească Oscar cu adevărat.

Acum îmi dau seama că tot folosesc în mod impropriu expresia „o să-mi lipsească”. Eu sunt cel care mă duc, eu sunt cel care „o să le lipsesc” celorlalţi, eventual. Retrimit înapoi expeditorului o lacrimă. Nu în seara asta. Printre efectele secundare ale acestei mari nefericiri, cel mai caraghios este acela că dau apă la şoareci foarte uşor.

206

- FAUSTO BRIZZI -

— 42

Corrado are simpaticul obicei, pe care până astăzi l-am considerat foarte amuzant, de a face cadou prietenilor, de ziua lor, o frumoasă ramă cu un text care imită paginarea din ziarul „Messaggero”, ce conţine necrologul sărbătoritului şi un articol menit să-l comemoreze. Evident că în grupul lui de prieteni nu există niciun vip care să aibă cu adevărat dreptul la un articol funebru. Necrologurile lui afectuoase şi haioase sunt dedicate unor funcţionari, poştaşi, vânzători de ziare sau de pizza, farmaciste, femei de serviciu şi vatmani.

Pe scurt, întregul lui grup istoric de prieteni şi cunoscuţi a fost omagiat, de regulă de mai multe ori, printr-o astfel de idee. Şi eu.

Regăsesc vechiul meu necrolog într-un sertar şi îl recitesc.

Acum câţiva ani, când mi l-a făcut cadou de ziua mea, am râs toată seara. Azi, aşa cum e evident, nu mă mai amuză

deloc. Dar nu mă pot abţine şi citesc falsul meu ferpar, al cărui titlu era Lucio Battistini, o viaţă în slujba sportului.

(De la trimisul nostru Corrado Di Pasquale) De puţine ore, echipa de polo a Raiului are un nou antrenor: Lucio Battistini. După demiterea lui Iisus în a doua jumătate de sezon sportiv, acuzat că a trişat, întrucât îşi învăţase echipa să meargă pe apă, noul mister Battistini va reuşi poate să pună pe roate echipa cam prăpădită a Paradisului. Din luminoasa lui carieră de jucător, ne amintim cu toţii cele nouăzeci şi opt de zile consecutive petrecute pe banca de rezervă (record naţional), precum şi cele patru goluri încasate în decurs de trei minute în ultima sa apariţie în liga cea mai bună. În anii ce au urmat, Battistini a abandonat competiţiile profesioniste şi a dus mai departe cu succes activitatea de personal trainer, reuşind să-i facă să piardă nu mai puţin de şapte kilograme pe doamna Dora Loriani şi patru kilograme şi jumătate pe 207

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

cetăţeanul cu merite deosebite Casalotti, amândoi clienţi ai sălii de fitness unde lucra part-time. Rezultate uluitoare care l-au purtat pe bună dreptate la conducerea nou-născutei echipe de polo a Liceului Machiavelli. În primul sezon, rezultatele i-au fost favorabile, iar în ultima zi, echipa a putut sărbători penultimul loc în clasament printr-o minunată serată muzicală la Circo Massimo.

Ne vor lipsi veselia lui, friptura sa în permanenţă arsă, neînfricata sa incapacitate de a conduce o motocicletă, punctul său de vedere expansiv, simţul umorului atât de ermetic. În dimineaţa aceasta, la înmormântarea sa nu mai puţin de douăzeci şi trei de persoane s-au unit în jurul celor doi copii şi al frumoasei sale soţii Paola, care deja e foarte curtată. Preotul, în timpul funeraliilor, i-a greşit numele de trei ori, numindu-l o dată Luca, a doua oară Luciano şi reuşind, în fine, şi un surprinzător Ferdinando. După slujba de înmormântare au urmat aplauzele spontane ale echipei de polo, bucuroasă că va putea în fine să intre pe mâna unui antrenor adevărat. Din acest motiv şi din o mie de alte raţiuni, astăzi, pe lume, suntem cu toţii mai uşuraţi. Adio, Ferdinando. Pardon, Lucio.

În ciuda demenţei care răzbate din acest fictiv articol (bazat, din păcate, pe date obiective), trebuie să recunosc că

citirea propriei vieţi rezumate şi comentate post-mortem întrun cotidian este un eveniment cu efect terapeutic. Te obligă

să-ţi reglezi conturile cu tine însuţi şi să tragi concluziile legate de succesele publice şi private sau de multele înfrângeri.

Corrado e de neînduplecat, ştie să comprime viaţa celorlalţi într-un mod atât de lucid şi de cinic, încât să o facă

irezistibil comică pentru cititori, dar dramatică pentru cel în cauză. Am citit şi recitit acest fictiv ferpar. Din păcate, prietenul meu a nimerit la ţanc, bate câmpii, dar nu minte.

Poate trebuie să fac ceva ca să-mi îmbunătăţesc necrologul, acela iminent şi mult mai real. Ba ar trebui chiar să scoatem acel „poate”.

208

- FAUSTO BRIZZI -

— 46

Elevul a fost surprins pe când scotocea în laboratorul de chimie, de unde şi-a însuşit un litru de glicerină, un flacon de acid azotic concentrat şi două de acid sulfuric, care erau ţinute într-un dulăpior special închis cu cheia, ce a fost forţat de respectivul elev.

Dedesubt şi sentinţa indiscutabilă: două zile de suspendare disciplinară de la ore.

Citesc aceste rânduri în catalogul clasei şi nu mă

minunez. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple ca Lorenzo să fie suspendat. În clasele primare e un lucru rar, dar ştiam că el e totuşi în stare. Doamna învăţătoare m-a sunat de îndată la telefon, iar eu am fugit imediat la şcoală.

Iată avantajul de a fi un moriturus pierde-vară. Întrevederea cu ea are loc în clasă, în timp ce vinovatul ne aşteaptă pe hol.

— Fiul dumneavoastră a făcut un lucru foarte grav, domnule Battistini. A furat nişte obiecte ce aparţin şcolii.

— „Foarte grav” mi se pare exagerat. Dumneavoastră nu aţi furat niciodată vreo carte de la bibliotecă sau îmbrăcăminte de pe la tarabe?

— Nu, mi-o întoarce ea, cu severitate.

— Din lista de obiecte ce lipsesc, mi se pare că ar fi avut intenţia să facă un experiment.

— Exact de experimentele lui mi-e foarte teamă. Anul trecut a invadat sălile de clasă cu insecte.