Soţia mea se uită la mine ca şi cum aş fi un cretin care se bucură pentru un gol marcat în curtea casei. Murmură

totuşi un sleit „bravo!”.

Adrenalina mă ţine treaz până la două noaptea.

Mai am patruzeci şi şase de zile până la moarte, dar astăzi fericirea mea este de necuprins.

199

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 45

Am mers cu toată echipa la un restaurant specializat în mâncăruri din peşte, din Fregene, lângă Roma, pentru a sărbători calificarea noastră. Nu eu am ales locul, ci tatăl lui Martino, golgheterul nostru, care este proprietarul localului şi care de luni de zile insista să ne invite pe toţi. Iubesc peştele, crud sau gătit, naturopata mea pop star mă va urî pentru asta, dar cu adevărat nu suport obiceiul barbar care există în unele restaurante de a-ţi alege personal langusta pe care, vie, să o dai să ţi-o fiarbă. Refuz, aşadar, să particip la răpunerea acestor fiinţe şi comand nişte spaghete cu roşii şi busuioc. Jucătorii mei însă se înghesuie în jurul bazinului cel mare al crustaceelor, condamnându-le la moarte, unul după altul, uitând de pasiunea comună cu acestea pentru apă.

Când nu mai rămân decât două languste şi Săpunel mai trebuie încă să aleagă, îmi imaginez gândurile langustei din stânga, cea mai micuţă, pe care până acum nimeni nu şi-a dorit-o în farfurie.

„Am rămas noi două. Mors tua vita mea. Un tânăr exemplar al regnului uman se uită la noi şi încă n-a ales.

Când te naşti langustă, ştii deja că viaţa ta va fi dificilă. Că

nu vei avea niciodată o mansardă, un telefon mobil, un iPad, un decodor, o maşină de lux şi toate celelalte obiecte despre care se spune că aduc fericirea. Când te naşti cu o carapace lipită de corp, nu poţi face altceva decât să rămâi pe fundul mării, mergând înainte şi înapoi şi fiind cu luare-aminte să

nu calci peste vreo solă ascunsă în nisip. Aşa treceau zilele mele, salutam bancurile de vesele sardele ce treceau prin faţa mea, stăteam la taclale cu câte o caracatiţă simpatică

sau rămâneam să ascult glumele haioase ale peştilor-clovn.

O viaţă normală, puţin monotonă, dar petrecută în marea cea largă. Nu puteam, fireşte, să mă plâng. Dar a venit umbra ameninţătoare a unui vas de pescuit. Am fost trasă în 200

- FAUSTO BRIZZI -

sus într-o plasă mare, alături de zeci de prieteni şi cunoscuţi.

Şi în câteva ore m-am trezit în bazinul acestui restaurant mediocru din Fregene, care nici măcar nu e menţionat în ghidurile gastronomice. Ştiam deja că voi avea parte de un sfârşit clocotitor. Mama îmi spusese nişte poveşti despre obiceiurile asasine ale rasei umane. Dar credeam că sunt doar legende. Şi uite că am rămas noi două. Am încă şanse multe să izbutesc. Inutil însă. Băieţelul ridică braţul şi mă

indică pe mine. Îmi iau rămas-bun de la cea care m-a însoţit prin atâtea aventuri, care îmi va supravieţui (dar mi-e teamă

că nu pentru mult) şi rostesc blesteme la adresa ucigaşului meu, care râde ca un nătâng cu colegii lui, în timp ce mâna înmănuşată a proprietarului mă scoate din apă. Mă îndrept cu demnitate spre ultima mea călătorie. Din bazin până în bucătărie, vreo cincisprezece paşi. Îmi amintesc toate chipurile, toate glasurile din restaurant. Pe cei doi japonezi care sunt convinşi că se află pe Coasta de Azur, pe cei patru francezi care caută un camping, pe cei doi nemţi mai în vârstă, soţ şi soţie, pe echipa de băieţandri gălăgioşi, însoţită

de un antrenor obez.

Apoi plonjeul. N-am fost niciodată prea talentată la asta.

Apa e caldă. Foarte caldă. Mult prea caldă. Un scurtcircuit şi lumina se stinge pentru totdeauna.”

În perioada asta mă simt destul de langustă. Având însă

mult mai puţină demnitate. Pentru câteva minute, mă

îndepărtez de masă şi de corurile localului şi ies pe plajă. E

întuneric. Nu e nimeni. Pot plânge în pace.

201

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 44

Lucrul cel mai important pe care chiar nu ar trebui să-l facă un moriturus este acela de a ieşi în oraş cu un suferind de depresie cronică. Şi totuşi, iată-mă aici, într-o mizeră

pizzerie cu Giannandrea. De-acum, îmi devenise simpatic şi n-am putut refuza invitaţia lui la cină. Are chef să-mi povestească detaliile nefericitei lui poveşti de dragoste. V-am spus în treacăt că nevastă-sa a fugit cu un benzinar din Udine, dar descopăr că aceasta e doar versiunea oficială. Cea adevărată ar fi aruncat în depresie pe oricine.

— Marta şi cu mine lucram împreună la croitorie, în atelierul de reparaţii moştenit de la tatăl meu. Doi copii sub optsprezece ani, programe fixe, o viaţă normală, ca să nu zic tristă. Aveam patru angajaţi, nu eram fireşte prea bogaţi, dar nu o duceam rău. Într-o zi, citesc întâmplător câteva mailuri ale Martei şi descopăr o veche conversaţie pe chat cu verişoara, în care comenta faptul că amândoi fiii noştri nu sunt copiii mei, ci ai altor doi bărbaţi diferiţi.

Nu ştiu ce să spun. Nu îl întrerup.

— Atunci îi cer o explicaţie şi ea mărturiseşte aproape imediat, ca într-o eliberare. Tatăl fetei mele mai mari este acel Iuda de frate-miu, pe scurt am crescut-o pe nepoată-mea, cel de-al doilea copil, în schimb, este al unui lucrător austriac, ce a fost la noi pentru un stagiu.

— Ai făcut testul ADN?

— Sigur, pe loc. Nu sunt copiii mei.

— Şi ce ai făcut?

— Am încercat s-o ucid, răspunde el cu o linişte serafică.

— Dar sper că nu ai bătut-o?

— Ah, nu, dar o lovitură de cuţit tot a încasat. O biată

zgârietură pe burtă însă, am ratat-o, ce mai. Nu mi-a făcut plângere.

Urmează o linişte stingheritoare.

— A trecut multă vreme. Am închis croitoria şi acum trei luni am obţinut divorţul.

202

- FAUSTO BRIZZI -

— Şi ţi-e mai bine?

— Nu.

— De fapt, aşa mi se pare şi mie.

— În fiecare noapte visez că îmi ucid fratele şi că declar război Austriei.