Când mănâncă cireşe şi apoi bate din sâmburi ca din castanietele unor pitici.
Să o urmăresc pe ascuns, în timp ce îşi schimbă hainele înainte de a pleca, pentru că nu este niciodată mulţumită.
Să-i văd ochii obosiţi cum se închid pe jumătate, în timp ce citeşte o carte sprijinită de o pernă.
Când vara îşi strânge părul şi îşi face codiţe ca o fetiţă.
Glasul ei liniştit cu care, în camera de alături, citeşte copiilor povestea de noapte bună, izbutind uneori să se adoarmă şi pe ea însăşi.
Ciorovăiala de la supermarket despre ce trebuie să
cumpărăm. Eu mereu umplu căruciorul cu toate tâmpeniile, iar ea îl goleşte.
Împodobirea bradului de Crăciun. Ea se ocupă de globuri, copiii, de ghirlandele colorate, iar eu sunt responsabil cu sistemul de iluminat.
162
- FAUSTO BRIZZI -
Păturile de lână de pe pat, care iarna nu-i sunt niciodată
suficiente.
Să o văd alergând pe plajă cu costumul ei din mătase, dintr-o bucată, fără bretele, care îi lasă umerii descoperiţi.
Când seara, pe canapea, în faţa televizorului, îşi pune picioarele mereu îngheţate între palmele mele, ca să i le încălzesc.
Parfumul pielii sale încălzite şi pistruiate după o zi de stat la soare. Miroase a ceva foarte bun, greu de pus în cuvinte, cam ca un biscuit cu ciocolată abia scos din cuptor.
Când, în timpul unei discuţii aprinse – asta o ştiţi deja –
opreşte totul, spunând că e o pisică şi ca atare nu pricepe nimic din limba în care îi vorbesc; astfel, altercaţia se termină brusc în hohote de râs.
Fundul ei foarte italian.
Cum strâmbă din nas atunci când trebuie să ia o decizie.
Când găsesc masa din bucătărie plină de extemporalele elevilor ei, pe care le citeşte şi le corectează cu o atenţie aproape sacră.
Lacrimile sale autentice când la telejurnal sunt anunţate abuzuri, nedreptăţi, violenţe, pensii cumplit de mici şi profesori netitulari disperaţi.
Pasiunea adolescentină pentru cântecele lui Renato Zero.
Râsul ei ca un clopoţel de argint, care îi pune în evidenţă
gropiţele din obraji.
Când, după ce am stins lumina, puţin înainte de a adormi, se agaţă ca un koala de braţul meu drept.
Picioarele ei subţiri şi musculoase, pe care prea adesea le acoperă cu fuste prea lungi.
Când dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală, îşi lua la revedere printr-un „Ciao, iubitule”, amintindu-mi că „iubitul”
eram încă eu, eu şi nimeni altcineva. E ceva timp de când nu mai face asta. Iar vina e numai a mea. Cine ştie dacă o va mai face vreodată.
163
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Aş putea să continui la nesfârşit. Nu credeam că-mi plac atât de multe lucruri la Paola. O cunosc pe de rost deja, dar asta nu mă face să o iubesc mai puţin. Precum admiratorii lui Dante care învaţă pe de rost toată Divina comedie şi apoi îi apreciază poezia într-un chip şi mai profund.
Paola este Divina comedie a mea.
Şi trag nădejde ca, mai devreme sau mai târziu, să-mi îngăduie să ies din Purgatoriul meu personal.
164
- FAUSTO BRIZZI -
— 61
Deja dorm doar patru sau cinci ore pe noapte.
Anxietate sau insomnie, ce-o fi, e un avantaj pentru mine, având în vedere numărătoarea inversă aflată în desfăşurare.
Trei ore în plus pe zi înseamnă mult timp câştigat. Fireşte, întrucât, în general, aceste ore sunt de la patru la şapte dimineaţa, le petrec în singurătate.
Cărţi. Mi-am făcut o listă de romane pe care le-am cumpărat şi nu le-am citit. Ajung însă mereu să le abandonez după primele zece rânduri. O apatie literară deja cronică şi definitivă. Atenţia mea durează cel mult cât parcurg benzile desenate din Diabolik.
