8. Un întreg magazin de îngheţată. Şi toate fructele biologice pe care şi le doreşte.

9. Un weekend la Zoomarine, ca să înoate cu delfinii.

10. O mică grădină pe verticală de aranjat pe balcon.

11. Un câine, la alegere, adoptat dintr-un azil de câini. Dacă

Lupo a murit deja, du-te şi ia-l imediat după ce s-a prăpădit. Şi aici inventează altceva.

12. Nişte articole de îmbrăcăminte de damă. Fă-o să renunţe treptat la salopetele de muncitoare.

13. Du-o la Prăvălia de Taclale dacă o mai exista. Zece taclale preplătite cu Massimiliano. Va avea nevoie. Treisprezece e o cifră complicată. Să-i explici Paolei.

14. Un roman comandat lui Roberto, în care protagonista se numeşte Eva şi e o ecologistă militantă din Greenpeace. Nimeni nu are o carte scrisă personal pentru el sau ea.

15. Trei jolly joker cu ABSENŢĂ MOTIVATĂ pentru zilele în care va organiza manifestaţii politice. Ştiu că va face asta.

Valabili până la sfârşitul liceului.

16. Şi pentru ea un weekend acasă cu prietenele, fără mama şi fratele care s-o încurce. Să nu uiţi de prezervative pentru toate.

17. Un jolly joker pentru un weekend all inclusive în camping cu logodnicul ei de la acea dată.

18. O maşină Smart second-hand. Femeile, care sunt mai isteţe în toate cele, în chip misterios nu ştiu să parcheze.

193

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Termină de citit şi ridică ochii spre mine.

— N-am mai văzut niciodată o listă de cadouri aşa… aşa bizară.

Nu-i las timp să reacţioneze.

— Şi încă ceva… – adaug eu – când vor avea treisprezece, paisprezece ani… vorbeşte-le tu amândurora despre sex, chestiile alea.

— Eu?

— Păi mai bine tu decât Corrado, nu?

— Asta-i sigur. Dar nu ştiu dacă…

— După care, convinge-o pe Paola să îi trimită în Statele Unite pentru o vacanţă de studiu, ca să-şi perfecţioneze engleza.

— Bine. Încerc. Dar ştii că ea nu prea se lasă condusă de alţii.

— Pe tine te ascultă. Îţi voi vărsa o sumă în cont pentru cheltuielile pe care va trebui să le faci. Câteva cadouri le-am şi cumpărat, pentru că sunt eterne, de pildă trusa de scule, am însemnat cu un asterisc pe listă. Pe celelalte trebuie să le alegi tu când le vine vremea, cum ar fi planta sau bicicleta.

Dacă vei cheltui însă mai mult…

— Dacă voi cheltui însă mai mult nu-ţi face griji… – mă

întrerupe.

Nu mai am cuvinte în vocabular ca să-i mulţumesc. Dau să-l îmbrăţişez, când, amuzat, mai are de adăugat ceva:

— Şi pentru Crăciun nu le pregăteşti nimic?

Îmi smulge un surâs.

— Pentru Crăciun se ocupă Moş Crăciun, nu? Ce, chiar totul să fac eu?

Acum pot să-l îmbrăţişez.

194

- FAUSTO BRIZZI -

— 46

Astăzi, Armata Brancaleone îşi joacă şansa de a intra în play-off. Dacă reuşim să câştigăm cu cel puţin cinci goluri diferenţă în faţa celor de la Flaminia’s Warriors, care sunt relaxaţi şi admişi în faza finală, ne calificăm de pe locul zece.

Adică pe ultimul loc ce ne-ar aduce un avantaj.

Cum v-am spus deja, doar Giacomo, tăcutul meu antrenor secund, cunoaşte situaţia sănătăţii mele. Când i-am comunicat acest lucru, acum aproape două luni, nu a scos un cuvânt. S-a aruncat însă într-o îmbrăţişare de cinci minute, încărcată de afecţiune. Am apreciat mult acel gest.

Am hotărât însă ca echipei să nu-i spun nimic. Nu vreau să-şi piardă concentrarea. E pentru prima oară în scurta noastră istorie când avem posibilitatea să ne jucăm accesul într-o ligă superioară.

Echipa se află în deplasare, într-o piscină absolut mizerabilă din Via Flaminia, cu pereţii scorojiţi prin vestiare şi faianţa neîngrijită de un sfert de secol. În tribune, circa cincizeci de părinţi ameninţători ai adversarilor. Galeria noastră e formată din şase persoane, dintre care una e Corrado, căruia nu-i place poloul şi care a venit pentru că

după aceea mergem la o bere împreună. E şi tatăl lui Săpunel, portarul nostru de neîncredere, care nu vine niciodată, pentru că s-a despărţit de soţie şi locuieşte pe malul lacului Como. Sper ca fiul să-l cruţe de data asta de obişnuitul şi penibilul spectacol al erorilor grosolane pe linia porţii.

În vestiar încerc să-mi îmbărbătez echipa cum se cuvine.

Mă dedic mai ales recuperării psihologice a lui Martino, atacantul nostru cel saşiu, vinovat de a fi ratat două

penaltiuri în ultimul nostru meci. Penaltiurile la polo sunt greu de ratat, e nevoie de mult efort şi puţină neşansă să

reuşeşti totuşi. Trebuie doar să striveşti violent mingea la suprafaţa apei şi golul e ca şi asigurat. Portarul nu are timpul de reacţie suficient pentru a se opune unui tir de la 195

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

cinci metri. Şi totuşi, marţea trecută, Martino a expediat mingea o dată în bară şi o dată de-a dreptul în tribună. Am reuşit un egal 8 la 8, că, dacă am fi câştigat, astăzi nu am fi fost obligaţi să marcăm atâtea goluri absolut necesare şi prea puţin probabile.

Fluierul de început.

Părinţii adversarilor sunt asurzitori, urlă şi suflă din fluiere şi trompete. Parcă ar fi finala mondialelor pe stadionul Maracana.