- FAUSTO BRIZZI -
Umberto şi Corrado vin la întâlnire în barul nostru.
Corrado tocmai a aterizat de la Londra, iar Umberto şi-a închis cabinetul, trimiţând-o acasă pe o veche clientă de-a sa mai în vârstă, care e convinsă că iepurele său pitic e cleptoman. Golănelile, ştie toată lumea, aşa ies, fără
moşmoleală.
Cu trei sucuri de fructe proaspăt stoarse în faţă, decidem planul de bătaie. Umberto e întotdeauna cel mai precaut dintre noi atunci când propune o farsă, îşi face mii de probleme de ordin juridic şi moral, dar în cele din urmă nu se trage înapoi.
Eu sunt cel ce propun festa de azi, aprobat prin majoritate absolută.
Spun un singur cuvânt.
— Vaticanul.
O oră mai târziu, descindem din Mercedesul lui Corrado în faimosul şi foarte scumpul restaurant aflat aproape de zidurile Cetăţii Vaticanului, Al Vicoletto. Ne primeşte patronul, emoţionat, cu un puternic accent ca din Ciociaria.
— Eminenţă, bun venit.
I se adresează lui Corrado, care e îmbrăcat în veşminte de cardinal, împrumutate de la un magazin de costume de scenă al unui prieten de-al său. Umberto şi cu mine interpretăm de minune rolul de şofer şi, respectiv, de asistent al său. Haina face pe om, în cazul ăsta pe cardinal, în ciuda vârstei tinere a înaltei feţe bisericeşti. Corrado, cu înfăţişarea sa de muschetar, are aerul unui Richelieu trufaş şi rece.
Suntem primiţi în restaurant cu toate onorurile posibile.
Cerem să gustăm din toate bunătăţile casei, ştiind noi că
peştele crud reprezintă specialitatea lor numărul unu. Un antreu pe bază de stridii, de moluşte litofage, al căror pescuit e interzis, şi un adevărat triumf de scoici şi midii foarte mari.
Corrado comandă şi vinul cel mai scump de pe listă şi îl respinge de două ori, spunând că are gust de dop. Nimeni nu îndrăzneşte să o contrazică pe Eminenţa Sa. Nu ne refuzăm nimic la felul unu şi doi, făcând parcă în ciudă oricărui regim 157
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
alimentar. Încheiem cu celebrul sorbet rece din fructe de cactus, specialitatea casei. O bunătate. Când proprietarul localului ne aduce nota de plată de şase sute douăzeci de euro rămânem impasibili. Iau o bucată de hârtie şi scriu numărul de telefon de la cofetăria socrului meu. Apoi i-o întind patronului cu un zâmbet abia mijit.
— Este numărul direct al Administraţiei Sfântului Scaun.
Trebuie doar să comunicaţi codul Iban şi suma totală, îmi vor cere doar o confirmare telefonică înainte de a opera viramentul, de regulă sunt foarte expeditivi.
Corrado adaugă în mod inteligent un bacşiş de cincizeci de euro, bani lichizi.
— Pentru băieţi.
— Vă mulţumim, Eminenţă, sunteţi foarte amabil.
— Biroul se redeschide peste o oră, puteţi suna şi astăzi, adaug eu ca să accentuez credibilitatea situaţiei, oricum nepusă sub semnul întrebării.
— La revedere, zice Corrado întinzând mâna pe care purta un ditamai ghiulul de prost gust, cine ştie de pe unde îl pescuise, aşteptând să-i fie sărutat de toţi cei de faţă.
Peste două minute suntem deja în maşină şi râdem ţinându-ne de burtă.
— Şaptesprezece euro de căciulă, băieţi. Ca la pizzerie.
Corrado a fost demenţial în rolul lui, un gigant al scenei.
Suntem cu toţii ca electrizaţi. Mai ales eu, care timp de două
ore am evadat din realitatea mea bolnavă. Alergăm să
asistăm la a doua parte a păcălelii, adică momentul în care neavenitul proprietar de local va suna la socrul meu, crezând că e administraţia Vaticanului. De-a lungul anilor, am dat tuturor telefonul lui, iar el e deja convins că numărul lui face contact undeva din pricina unei defecţiuni. Suntem cu toţii în cofetărie, când iată şi mult aşteptatul telefon. Oscar încearcă să-i explice că a greşit numărul şi de la celălalt capăt al firului auzim urletele în dialect ciociaresc al proprietarului restaurantului, în care, fireşte, nu vom mai 158
- FAUSTO BRIZZI -
pune piciorul. E ca ieşit din minţi şi îl înjură pe Oscar, până
îl face pe acesta să închidă, uluit.
— Roma colcăie de nebuni.
Din fericire, nu observă coincidenţa că, ori de câte ori suntem toţi trei campaţi în cofetărie, primeşte un telefon de la un psihopat care-i cere bani.
Golănie încheiată. Nesatisfăcuţi de masa pantagruelică şi foarte calorică, mai ciugulim şi nişte prăjiturele proaspete.
Suntem respingători, ştiu. Iar eu metabolizez totul şi acumulez grăsime, în timp ce prietenii mei reuşesc să
devoreze calorii după calorii, fără ca oglinda să le-o amintească în fiecare zi. Dacă m-ar vedea nutriţionista… dar nu mă vede, oricum peste două luni mor, şi deci se mai poate încă o prăjiturică.
Mă întunec o clipă, când văd atârnată de perete o fotografie a lui Oscar cu Paola. Până acum câţiva ani, ne însoţea şi ea în golăniile noastre, fiind evident cea mai bună
dintre toţi în a spune gogoşi şi a se preface. Apoi s-a lăsat de astea, şi pentru că era mult prea prinsă cu copiii, şi pentru că a mai crescut şi ea. Realizez abia acum că noi, muschetarii, ne-am propus să încetinim timpul nostru şi să
