Madonna, nutriţionista mea naturopată, mă fixează cu o privire scormonitoare.

Parcă aş fi la confesional.

— A trecut ceva vreme de când nu ne-am văzut…

— Aşa e, răspund eu deja cu coada între picioare.

— Cum merge cu regimul?

— Mă rog… l-am cam încălcat, dar am pierdut deja cinci kilograme.

— Încălcările acestea ne ajută să nu cedăm. Eu îi sfătuiesc mereu pe pacienţii mei să facă şi excepţii, o zi pe lună.

Îi mărturisesc că în cazul meu a fost vorba de mai multe zile, de mult mai multe zile, şi că de câteva ori am revenit chiar la gogoşile prăjite cu gaură ale socrului meu.

Doctoriţa Zanella mă întreabă de ce am venit eu la ea.

Încerc să-i explic că mersul galopant al bolii nu m-a ajutat din punct de vedere psihologic să mă ţin tare, dar că sfaturile ei despre alimentaţie mi-au făcut bine, că mă simt mai tonic şi că dorm puţin mai mult. Chiar dacă markerii, din nefericire, continuă să crească.

— Nu e simplu să devii vegan la patruzeci de ani, conchid eu.

— Asta aşa e, admite şi ea.

Apoi mă invită să fac efortul de a urma un regim bazat mai ales pe fructe.

—Fructarienii sunt foarte longevivi. Şi nu e vorba de o coincidenţă.

Cuvântul fructarieni mă face să surâd.

Îi spun că, în fond, am venit pentru un alt motiv, care nu mă priveşte în mod direct.

— Am doi copii, de şase şi de nouă ani. Aş vrea să-mi indicaţi dieta cea mai potrivită pentru ca ei să crească

sănătos. Un regim alimentar care să-i ajute să nu comită

greşelile mele şi mai ales să trăiască mai mult decât mine.

Poartă din păcate şi ADN-ul meu deficitar.

183

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Doctoriţa îmi surâde. Sub scorţoşenia aceea de gheaţă

demnă de Domnişoara Rottenmaier bate totuşi o inimă.

Petrecem următoarele două ore vorbind despre regimuri.

Eu îmi iau notiţe. Lorenzo şi Eva sunt viaţa mea. Vreau ca niciodată să nu li se întâmple ceea ce mi se întâmplă mie.

Niciodată.

184

- FAUSTO BRIZZI -

— 50

Mă aflu la jumătatea drumului. E cazul să sărbătoresc.

După cină, o conving pe Paola şi pe copii să ieşim în oraş.

Îi invit şi pe Oscar şi Martina, care deja formează un minunat cuplu stabil. Trebuie să o fac şi pe soţia mea să

cunoască una dintre plăcerile vieţii.

Un cuvânt simplu, de vară şi bun la gust.

Cremolato.

185

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 49

Duminică dimineaţa.

Stau pe burtă cu toată faţa ascunsă în pernă.

Sunet de clopot.

Biserica San Lorenzo, de dincolo de ziduri, care se găseşte la 100 m de casa mea îşi cheamă credincioşii. De zece ani nu merg la slujbă. Din ziua cununiei mele. M-am cununat în biserică de dragul Paolei. După confirmare, n-am mai pus piciorul în parohia mea şi nici nu m-am mai rugat. Sunt un agnostic. Aşa cum am spus. Şi somnoros, pe deasupra.

Deschid un ochi, fără să mă mişc. Paola, lângă mine, aude zgomotul pleoapei mele.

— Ai tuşit toată noaptea, îmi dezvăluie ea, fără să se întoarcă spre mine.

— Iartă-mă, dacă vrei, diseară îmi fac culcuş pe canapea.

— Nu, dar te rog pune în aplicare ceea ce ţi-au spus medicii, reîncepe să faci puţin sport… oxigenează-ţi plămânii, obligă-i să respire.

— Nu mai pot înota bine, ştii asta. Dacă îmi mişc braţele mă doare.

— Nu există doar înotul pe lume. Ia-ţi bicicleta din garaj şi dă o tură.

Dacă este ceva ce urăsc pe lume, acel lucru se numeşte a merge cu bicicleta.