Îmi povesteşte acelaşi bătrân salvamar de odinioară din Ladispoli că aceştia doi, în mod disperat, obsesiv (el adaugă

şi „prostesc”, pentru că e un insensibil), se întorc în fiecare zi pe acea plajă, astăzi aproape în întregime erodată de înaintarea de neoprit a mării. Se aşază acolo pe două

şezlonguri aduse de acasă. Privesc marea şi aşteaptă. De câte ori îşi întorc privirea către ţărm visează să-şi vadă fetiţa 179

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

mergând pe malul apei, alergând spre ei şi zâmbindu-le cu guriţa ei ştirbă după care se topeau.

„Mami, tati, m-am întors! Facem o băiţă? Au trecut trei ore?”

Visează să se arunce în mare cu toţii împreună. Ar da orice ca Dumnezeu să întoarcă timpul înapoi la acea vară a anului ‘78. Dar Dumnezeu, ştie toată lumea, nu-şi distrage atenţia niciodată.

Când apune soarele, Ugo şi Franca pliază şezlongurile şi se întorc acasă, ţinându-se de mână.

Azi m-am dus pe plajă şi m-am uitat la ei, pe furiş. Au trecut pe lângă mine, îndepărtându-se. Nu au cum să-şi aducă aminte de mine. Aveam cinci ani. Ugo m-a privit ca şi când aş fi fost străveziu. Franca însă s-a oprit o clipă mai mult, când ne-am încrucişat privirile. M-a recunoscut, ştiu asta. Femeile au un al şaselea simţ. Sau sunt doar mai inteligente. Dar n-am avut curajul să-i opresc. În fond, n-aş

fi ştiut ce să le spun.

Mi-am suflecat pantalonii şi am mers pe malul udat de valuri. Soarele coborâse deja dincolo de orizont. Aveam la dispoziţie doar un sfert de oră să fac acest castel de nisip, pe care nu reuşisem să-l termin cu mult timp în urmă.

Îndemânarea mea de arhitect şi de constructor de castele din nisip nu mă părăsise. Aproape că terminasem, când un val nefiresc mi-l mătură şi mi-l turteşte cu o răutate nepăsătoare.

E soarta mea să las lucrurile la jumătate. Şi castelele.

180

- FAUSTO BRIZZI -

— 52

Seară cu Umberto şi Corrado în cartierul San Lorenzo. În ultimul moment ni s-a alăturat şi Oscar. De când e logodit, pare unul de-al nostru, chiar dacă are treizeci de ani şi treizeci de kile în plus. În seara asta a profitat de permisie, pentru că Martina o înlocuieşte pe nepoata ei într-o vizită

nocturnă prin Roma.

Am rezervat o masă într-un restaurant unde cică se mănâncă bio. Seara caldă ne permite să stăm afară, înconjuraţi de studenţi. Printre zarzavaturi crude şi lasagne verzi, Oscar ne-a expus ultima lui idee cu privire la îmbunătăţirea calităţii vieţii în Italia. Teoria lui pleacă de la criteriul aplicat în legătură cu carnetele de conducere, adică

sistemul de reînnoire o dată la zece ani. Cofetarul cel ager propune o reînnoire pentru absolut orice, ca o garanţie de calitate ce poate fi dată clientului sau consumatorului.

Exemplele pe care le oferă sunt foarte logice.

— Voi v-aţi da pe mâna unui medic care a terminat facultatea în 1962? Sau v-aţi da maşina la reparat pe mâna unui mecanic care a învăţat meserie pe Fiaturile 1100? Sau v-aţi lăsa apăraţi în instanţă de un avocat care şi-a dat examenele la jumătatea secolului trecut?

Răspunsul, fireşte, este nu, şi totuşi toţi trei trebuie să

admitem că facem acest lucru încontinuu. Oscar măreşte miza:

— Experienţa, băieţi, nu e de ajuns. Medicina, ştiinţa, arta şi societatea însăşi au înaintat foarte mult. Aşadar, reînnoire şi cursuri de perfecţionare obligatorii pentru toţi, la fiecare zece ani, altfel să se pedepsească prin închiderea activităţii.

— Adevărul e că noi facem acest lucru, precizează

Corrado.

— Şi aş vrea să văd şi eu! sare Oscar, apoi se adresează lui Umberto:

— Şi voi, veterinarii?

181

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— Noi… avem, de fapt, un curs de perfecţionare, dar un examen adevărat nu avem.

— Vezi? Eu aş aplica regula asta tuturor, inclusiv la examenul de bacalaureat, zis şi „de maturitate”. O dată la zece ani să se dea din nou examenul, ca să vedem dacă am uitat totul sau dacă încă suntem „maturi”.

Să mă gândesc. Adevărul e că, de câte ori văd probele de bacalaureat care urmează să se desfăşoare în următoarele săptămâni, îmi dau seama că nu aş fi niciodată în stare să

iau din nou examenul şi să fac faţă unei traduceri din latină

sau unei probleme de matematică. Astăzi, pentru mine, un algoritm nu e altceva decât un cuvânt evocativ caraghios, iar tabelul lui Mendeleev este amintirea foarte îndepărtată a unui uriaş panou cam ca acela de la tombole.

Oscar se lansează într-o probă empirică a teoriei sale. Se ridică în picioare şi se adresează cu voce tare tuturor clienţilor din restaurant.

— Să ridice mâna cine îşi aminteşte de ce a izbucnit al Doilea Război Mondial?

Ridică mâna doar un puştan de vreo 13 ani care a studiat lucrurile astea de curând.

— Din cauza asasinării arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, Sofia. Sau cel puţin acesta e pretextul oficial.

— Şi ce e o derivată? Dar viitorul anterior?

Seara devine un fel de Vrei să fii milionar? colectiv, fiind cu toţii animaţi de o sănătoasă întrecere în a defini noţiunile.

Devenim atracţia întregului local.

Ne întoarcem acasă pe la două noaptea, ca nişte adolescenţi pierde-vară, continuând să ne întrebăm cine or fi fost băieţii din Strada Panisperna16 şi cum s-o chema capitala Uzbekistanului.

16 Referire la I ragazzi di Via Panisperna, filmul lui Gianni Amelio din 1989, în care se vorbeşte despre grupul omonim de tineri fizicieni italieni ai anilor ’30 reuniţi în jurul lui Enrico Fermi, cunoscut specialist în fizică

nucleară. Printre ei, ca viitori oameni de ştiinţă şi personaje ale filmului, Emilio Segrè, Bruno Pontecorvo, Edoardo Arnaldi şi Ettore Majorana.

(N.t.)

182

- FAUSTO BRIZZI -

— 51