Bicicleta la Roma, care e toată numai urcuşuri şi coborâşuri, e un mijloc de transport inutil. Şi foarte periculos. Iar ca sport, chiar că nu are nicio logică: nu sunt goluri sau coşuri de marcat, ce plictiseală! Gândiţi-vă la cursele de bicicletă, de vreo patru sau cinci ore, când toţi pălăvrăgesc în grup, ca iubitorii de cicloturism.

„Cum se simte soţia ta?”

„A născut sora ta?”

„Ai reparat stricăciunea din baie?”

„Până la urmă, îţi vinzi maşina de teren?”

186

- FAUSTO BRIZZI -

După care, la câţiva kilometri de sosire, îl trezesc pe sprinterul echipei, care a aţipit în mijlocul plutonului, şi-i spun că acum e momentul lui. Dacă etapa e în urcuş, îl trezesc pe căţărător – care e versiunea montană a sprinterului, de regulă pirpiriu, antipatic şi încăpăţânat – şi îl lansează în atac. Ceilalţi între timp continuă să flecărească

sau să facă integrame.

Ce sport e ăsta?

Pentru mine, sportul nu e sport dacă nu presupune şi o minge de orice dimensiune. Acestea fiind zise, deschid uşa garajului. Înăuntru se găseşte bătrâna mea bicicletă Bianchi.

Să tot aibă douăzeci de ani. E sprijinită de zidul din fund, sunt cam patru-cinci ani de când n-am mai folosit-o.

O întrebare fundamentală îmi vine spontan în cap: cine a inventat bicicleta?

Are o origine controversată, multe prototipuri de vehicule pe două roţi au fost realizate în Europa între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Cea dintâi bicicletă, conform cercetărilor mai serioase, trebuie atribuită baronului Karl von Drais, un funcţionar al statului în Marele Ducat al Baden-ului, care în 1817 a inventat o Laufmaschine („o maşină de curse”), care sub toate aspectele era un velociped. Cea mai importantă îmbunătăţire a acestui proiect faţă de modelele precedente era adăugirea ghidonului. Se zice că interesul baronului de a găsi o alternativă la folosirea cailor s-ar fi datorat morţii frecvente a cabalinelor pricinuite de recoltele foarte slabe din 1816

(numit şi „anul fără vară”, în urma erupţiei vulcanului Tambora din insula Sumbawa din actuala Indonezie, petrecută între 5 şi 15 aprilie 1815, când cerul lumii întregi a fost acoperit de o ceaţă neagră). Totul este foarte fascinant.

Dar cine a inventat cu adevărat bicicleta?

Simplu.

Dar de astă dată vreau să fiu cât se poate de exact.

187

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

La pagina 133 din Codex Atlanticus al lui Leonardo da Vinci, se poate vedea desenul unui vehicul cu două roţi, în care e greu să nu recunoşti bicicleta timpurilor noastre.

Tot el? Ei bine da, toscanul multitasking prin excelenţă a inventat şi Graziella, bicicleta noastră.

Mă întorc la sarcina ingrată de a-mi recupera propriul velociped, de care mă despart ani şi ani de catrafuse depozitate unele peste altele. Văd două cufere pline cu hainele bunicilor mei, colecţia mucegăită a revistei

„Quattroruote”, câteva cutii cu manualele mele de şcoală, abandonate şi uitate, o roată dezumflată (poate a vechiului meu Fiat 500), un fotoliu năpădit de acarieni, o cutie plină de telecomenzi de pe la cine ştie ce aparate, vechile platane pentru discurile de 33 de rotaţii, pe care le foloseam când voiam să fiu disc-jockey, un cuier urât (nu există un adjectiv mai bun), două lampadare prăfuite cu ciucuri de cristal.

Bicicleta e blocată de toate resturile vieţii mele, un fel de cimitir numit garaj al tuturor obiectelor inutile, pe care n-am avut niciodată curajul să le arunc. Iau o decizie neaşteptată.

Le dau la o parte ca să ajung mai simplu la bicicletă. Le pun pe fiecare în pubela corespunzătoare: revistele „Quattroruote”

şi cărţile în cea pentru hârtie, lampadarele la sticlă, telecomenzile şi roata la gunoiul mixt. Pentru restul, chem serviciul ad hoc de salubritate. Voi da afară tot. Vreau să

golesc garajul. Garajele ticsite sunt inutile. Ca şi ciclismul.

Ajung în fine la bicicleta mea model Bianchi. E încă într-o stare foarte bună. Mai trebuie doar să-i ung puţin lanţul şi să-i umflu roţile şi e gata să mă plimbe prin jur. Aleg un traseu plan, fără piatră cubică. Cartierul Eur e perfect. Voi merge spre mare, pe drumul ce-i poartă numele lui Cristofor Columb. Îmi pun în urechi căştile iPod-ului. Selectez cu atenţie piesele. Dance, anii 70. Trec peste notele nostalgice ale Donnei Summer.

Mă las în voia ritmului cu care pedalez, monoton ca şi gândurile mele. Trec prin faţa unei bisericuţe, unde patru tineri ciocli tocmai vâră într-un Mercedes un sicriu de 188

- FAUSTO BRIZZI -

mahon. În jurul lui, vreo douăzeci de persoane în vârstă şi ici-colo câteva lacrimi. Nu există ceva mai trist pe lume decât o înmormântare cu puţini participanţi. Seamănă cu un concert al unui fost mare star al muzicii, la care se duc doar fanii cei nostalgici. Pentru a evita această melancolică

eventualitate, nu există decât o soluţie: funeraliile premature. Mai sunt doar locuri în picioare pentru funeraliile anticipate. E cam slabă consolarea…

Nu m-am gândit niciodată la propria mea înmormântare.

Nimeni nu se gândeşte la propria-i înmormântare. Şi totuşi, este rolul final şi nerepetabil al fiecăruia dintre noi, pe care îl interpretăm în mod magistral din poziţia de protagonişti.

Deci merită să-i dedicăm cinci minute, măcar ca să nu ne facem de râs.

Mai întâi, trebuie ales tipul de ceremonie.

Varianta I în stil italian: funeralii clasice în biserică, preot plictisit, lacrimi şi cuvinte emoţionante ale prietenilor celor mai apropiaţi, apoi cu toţii în cimitir pentru înhumare (dacă

în cimitirul dorit locul nu este rezervat) şi apoi cu toţii acasă

la rudele cele mai apropiate ale răposatului, plângând până

noaptea târziu şi mâncând feluri reci de la rotiserie.

Varianta II în stil american: înhumare laică într-un frumos cimitir cu pajişte ca de teren de golf, cu muzică şi poezie, apoi cu toţii la funeral party în casa celui dispărut, cu un bufet bogat şi o trupă care interpretează cântecele lui preferate. De obicei, văduva se dezlănţuie într-un rock’n’roll acrobatic cu un unchi iubitor de dans.

O să vi se pară o blasfemie, dar eu prefer de departe varianta II.

Înmormântarea mea va fi o mare sărbătoare. Păcat că eu voi participa din poziţia culcat.

189

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

— 48

Ziua lui Lorenzo. Sunt chemaţi toţi prietenii lui, într-un spaţiu de joacă pentru copii aflat nu departe de casă, amenajat astfel ca să înveselească sărbătorirea copiilor sub zece ani. Singurii adulţi admişi suntem eu şi Paola, în compania unei alte mame mult prea grijulie. E un infern de urlete şi strigăte, cu greu ţinut în frâu de administratorii localului îmbrăcaţi în clovni, deveniţi ţinta glumelor de tot felul. Cei doi băieţi se străduiesc din răsputeri să câştige încrederea şi simpatia copiilor, dar fără niciun rezultat.

Eu stau oarecum într-un colţ, ciugulind popcorn şi sărăţele. Am propus nişte jocuri, dar mi-au fost refuzate cu dispreţ. Îmi dau seama că pentru nişte puşti de nouă ani nu pot fi decât un biet bătrânel patetic.

Mă uit la zvăpăiatul de Lorenzo cum zburdă prin sala de joacă în fruntea grupului de prieteni. I-am făcut cadou o trusă uriaşă de culori pentru a picta cu degetele, iar zâmbetul pe care mi l-a oferit în schimb m-a făcut să mă