Ajungem iute la trei goluri mai puţin în prima repriză. Opt minute în care nu izbutim nici măcar un tras pe poartă
demn de luat în seamă. Nu o să reuşim niciodată.
În a doua repriză, câştigăm cu 2 la 1 printr-o bună
mobilizare. Suntem la 4 la 2 pentru ei în calculul total.
Îmi încurajez echipa recurgând la înjurături. Un vechi truc ce funcţionează aproape întotdeauna.
În a treia repriză, cei de la Warriors sunt puţin obosiţi şi s-au culcat pe-o ureche. Noi profităm. Martino bagă trei goluri la rând, iar eu citesc fericirea în ochii strabici ai atacantului meu preferat. Marcăm patru goluri şi încasăm unul. Suntem la 6–5 pentru noi. Nu e de ajuns. Trebuie să băgăm alte patru goluri şi să nu primim niciunul. Foarte greu, pentru că
Săpunel, care pare mai degrabă portar la hotel, întâmpină cu un „bun venit” fiecare balon ce se apropie de poartă şi îl lasă
să treacă.
Le cer băieţilor să facă un ultim efort. În aceste opt minute stă toată munca noastră din acest sezon. Avem nevoie să
marcăm un gol la fiecare două minute. În polo acest lucru e cu putinţă.
Eu, cum bine ştiţi, nu cred în Dumnezeu, nu cred în miracole şi nu cred în izbânda noastră.
Dar sunt contrazis de fapte. După şapte minute e 4 la 0
pentru noi. În total 10 la 5. Rezultat perfect pentru a ne califica. Dar la treizeci de secunde de final apare situaţia dramatică. Un atacant al celor de la Warriors porneşte în contraatac. Unul dintre băieţii mei, nu mai spun nume, ca să
196
- FAUSTO BRIZZI -
nu-l culpabilizez prea mult, îl agaţă pe la spate pentru a-l bloca atunci când se află la câteva pase de poartă. Fault grav. Jucătorul nostru eliminat şi penalty clar.
Pe locul cercului de unde se trage la poartă, care în apă nu există, dar e ca şi cum ar exista, se instalează unul, Ivan Gualazzi, un trăgător de elită care marchează din orice poziţie. În campionat, este cel de-al treilea marcator. O
adevărată furie acvatică.
În faţa lui, ochii rătăciţi ai lui Săpunel. Partida şi calificarea stau în mâinile lui alunecoase.
Tatăl său din tribună îl îmbărbătează, strigându-l pe adevăratul său nume:
— Hai, Alessio!!!
Săpunel se aşază pe linia porţii şi aşteaptă tirul necruţător.
Eu mă întorc cu spatele. Nu vreau să mă uit. Secundul meu filmează tot, ca de obicei. Înregistrările lui video ne folosesc pentru a ne analiza greşelile şi a ne pregăti meciurile viitoare. Dar dacă Săpunel nu parează, nu va mai fi niciun meci viitor. În fond, şi abia acum realizez, acesta ar putea fi sfârşitul nestrălucitei mele cariere de antrenor.
Mă întorc din nou cu faţa. Vreau să sfidez destinul şi să
privesc penalty-ul cel mai important al vieţii mele. Am fost portar şi ştiu ce simţi când mingea intră în poartă. Un sentiment nesfârşit de umilinţă.
Gualazzi are mingea în mână. Este stângaci şi înverşunat.
Săpunel bate apa, încercând să se menţină la suprafaţă în faţa porţii sale.
Tatăl lui Săpunel e în picioare, tăcut. Fiul său îi aruncă o privire.
Suporterii adversarilor noştri au amuţit, ca şi cum această
lovitură de pedeapsă ar răsturna rezultatul, care oricum e în favoarea noastră. Ştiu că pentru noi a încasa acest gol echivalează cu înfrângerea.
Arbitrul e pe punctul de a fluiera.
197
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
V-am spus: în polo este aproape imposibil să ratezi un penalty.
Gualazzi trage ca la carte: minge teşită cu putere în apă, lovitură încrucişată şi ţintită cu o precizie demnă de Wilhelm Tell nimerind fix la îmbinarea a doi pari încrucişaţi.
Ireproşabil, un penalty executat fără cusur.
Dar infailibilul atacant nu ştie că viteazul Alessio, poreclit Săpunel, a ales tocmai acest penalty pentru a executa cea mai frumoasă apărare din cariera sa. Precum un şoim de pradă zboară spre stânga sa şi interceptează balonul ce se pregăteşte să între în poartă. O săritură în afara apei aproape supraomenească, ca şi când un arc misterios l-ar fi făcut să ţâşnească afară exact când trebuia. Mingea este deviată înspre afară şi arbitrul fluieră sfârşitul ostilităţilor.
Am câştigat cu 10 la 5. Săpunel are o criză isterică de bucurie, la fel ca Marco Tardelli în timpul finalei cu Spania din ’82. Înoată în sus şi-n jos prin piscină, urlând fraze de neînţeles. Toţi îl îmbrăţişează şi îl aclamă. Taică-su în tribună face gesturi obscene către suporterii adversarilor, riscând linşajul. Până şi Corrado, care nu cunoaşte nici măcar regulile acestui sport, urlă scandând: Să-pu-nel! Să-pu-nel!
Suntem calificaţi.
Mie încă nu-mi vine să cred.
Îmi pierd capul şi mă arunc în piscină îmbrăcat. Deci îmi înec telefonul mobil şi portofelul. Dar ce mai contează!
Suntem calificaţi.
Adjunctul meu filmează cu videocamera lui de pe marginea piscinei tot acest spectacol scandalos. Sărbătorim cu toţii în apă, până când un îngrijitor al piscinei ne anunţă că peste cinci minute încep cursurile de înot şi mai au şi de demontat porţile.
Corurile noastre indecente continuă şi în vestiare.
Sunt fericit.
Fericit ca atunci când am descoperit că nu am rămas repetent în anul doi de liceu. Exact aceea e senzaţia. Mi-o 198
- FAUSTO BRIZZI -
amintesc foarte bine. O fericire pură, aproape solidă, necontaminată de niciun gând.
Fericire extravirgină.
Mă întorc acasă şi le comunic vestea Paolei şi copiilor, care nu au venit pentru că au fost ocupaţi în aceste ultime săptămâni obositoare de şcoală cu multe note de pus şi, în cazul lui Lorenzo, cu repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de an. Nu realizează importanţa istorică a calificării noastre.
