Şi sunt fericit să-mi răsucesc un joint.
138
- FAUSTO BRIZZI -
— 71
Întotdeauna i-am luat peste picior pe prietenii care se duc la psiholog. Şi iată-mă acum şi pe mine aici, pe un fotoliu în faţa doctorului Santoro, un omuleţ care seamănă cu un raton din desenele lui Disney. Se uită la mine fără să scoată
un cuvânt şi-şi ia notiţe. Mă simt ca într-un episod pe care îl văzusem în serialul In Treatment. Şi cum terapia constă în faptul că eu vorbesc şi el ascultă, sunt constrâns să
pălăvrăgesc, chiar dacă nu am niciun chef.
Nu ştiu de ce nu pomenesc imediat de cancerul meu.
Prima oară când mi-a fost frică de moarte era în 1993 şiaveam douăzeci de ani. În acea vreme, nu era obligatoriecasca în timpul mersului cu motoreta, iar eu mă năpusteam pestrăzile Romei, pe şaua bidiviului meu Ciao. Mă simţeaminvincibil, până când un idiot a deschis uşa unei maşiniparcate, izbindu-mă în plin. Motoreta a rămas înţepenită, iareu am zburat prin aer. Salt grupat prin aer şi aterizare peasfalt. Nu-mi amintesc impactul, pe care l-a reconstituit poliţiarutieră, ci ceea ce s-a întâmplat zece secunde mai târziu. Erampe pământ, cu zece persoane deasupra mea care vorbeau caprin ceaţă.
„A murit!”
„Nu, îşi mişcă ochii”
„Chemaţi ambulanţa!”
„Degeaba, încă vreo două minute şi-şi dă duhul”
De ce erau aşa de siguri în a pune diagnosticul? Nusimţeam dureri ieşite din comun. După care, plin de îndoieli,mi-am pipăit capul. Părul era năclăit de sânge. Craniul meuzăcea pe pământ într-o baltă plină cu globule roşii. Suntpierdut, mi-am zis.
E o senzaţie pe care toţi ar trebui să o trăiască cel puţin odată în viaţă: să crezi că totul s-a sfârşit.
Eu eram acolo, îmbibat în propriul meu sânge, şi mă
simţeam mai uşor. Totul recăpătase propria greutate naturală.
139
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Nu-mi amintesc nici măcar unde mă îndreptam cu motoreta.
Poate către antrenament, poate către o berărie, nu ştiu.
Peste zece minute, în ambulanţă, am descoperit că aveam orană urâtă în ţeastă, în partea acoperită de păr, că îmi varămâne o cicatrice frumuşică, dar că voi supravieţui binemersi. Numeroasele terminaţii sangvine pe care le avem în capcreaseră iluzia unei vătămări mult mai grave decât cea reală.
Doar zece zile bandajat şi am fost ca nou.
Doctorul Santoro a ascultat totul cu o atenţie aparentă, mâzgălind câte ceva pe carnet din când în când. Îmi dau seama că mai am douăzeci de minute bune din ora mea de consultaţie şi continui cu povestitul. De data asta însă totul e invenţie pură.
Prima oară când am ucis un om eram în clasa a opta…
Ratonul rămâne neclintit. Ori a adormit cu ochii deschişi, ori nu l-am uluit deloc. Continui.
Victima era omul de serviciu de la şcoală. Dar nu unul dinăia care sunt prieteni cu copiii, ci unul acru, înrăit, un ratatcare ura tineretul şi manifestările lui…
Nu mă prind dacă psihologul are ochii desenaţi ca în desenele animate sau dacă mă fixează cu un dispreţ glacial.
A încetat să ia notiţe. Pare o figură din ceară de la Madame Tussauds.
L-am aşteptat după sfârşitul orelor şi l-am lovit în cap cu unscaun. Nu a murit pe loc şi a trebuit să-l mai pălesc în timp ceurla. La zbieretele lui a apărut şi o femeie de serviciu mai învârstă şi m-am văzut nevoit să o ucid şi pe ea…
Dă din pleoape. Trăieşte.
Atunci îmi urmez povestea, oricum mai am câteva minute.
A doua zi, şcoala a fost închisă din cauza cercetărilor legatede cele două omucideri. Am fi reluat orele după o săptămână,dar nimeni niciodată nu m-a bănuit pe mine. Cu excepţia unuicoleg de şcoală, Umberto, veterinar, căruia îi mărturisisemintenţiile mele şi care mă mai şantajează şi astăzi, după atâţiaani…
140
- FAUSTO BRIZZI -
Are o tresărire când aude numele pacientului său.
— Deci Umberto… ştia?
Îmi dau seama că rămăsese îngheţat de spaimă. A crezut tot ce i-am îndrugat şi, timp de cinci minute, m-a considerat un psihopat asasin. Un psiholog prea puţin psiholog. Şi foarte nărod.
— Aveţi ceva împotrivă să plec cu cinci minute mai devreme? îl întreb, punându-i pe birou cei o sută treizeci de euro.
— Nu, răspunde el năuc.
